|
| Welcome |
| Content |
| Studies |
|
Special sections |
| Fieldwork |
| Book reviews |
| Citation of Papers |
| Editorial Board |
|
Există unele cărți care, prin formă și conținut, prin modul în care autorul atacă problema, cu greu pot fi egalate, în anumite privințe, de recenziile lor. În această categorie intră, din considerente pe care le voi arăta în rândurile ce urmează, și cartea lui S.A.L. care este de fapt lucrarea de doctorat prezentată "într-o formă ușor diferită" (p. 6) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. După prefața scrisă de Radu Florescu (p. 6) - scurtă, dar cu aprecieri atât asupra lucrării (care "se prezintă sub forma unei monografii arheologice clasice comportând formalizarea și identificarea circulației modelelor culturale și a populațiilor") cât și asupra subiectului acesteia (cultura Bodrogkeresztúr este "o cultură fără discuție pătrunsă din exterior, într-o perioadă extrem de dinamică și complexă, în care are loc și procesul de indoeuropenizare a populației străvechi a României") - urmează un Cuvânt înainte (p.7) al autorului din care aflăm că "abordarea subiectului este o consecință ce rezultă în mod imperativ în urma prelucrării materialelor arheologice descoperite o dată cu cercetarea sistematică a stațiunii eneolitice de la Pecica-Forgaci". S.A.L. bănuiește deja care sunt meritele cărții - "strângerea exhaustivă a materialului publicat sau nu, și încercarea de încadrare a acestuia în epoca studiată" - dar și limitele ei, datorate și unor factori obiectivi. Autorul are "credința că viitoarele cercetări arheologice sistematice vor confirma, sau - poate - vor infirma" rezultatele obținute, afirmație corectă, întărită și de faptul că nu există alte posibilități. Lucrarea are următoarea structură: Capitolul I. Istoricul cercetărilor (p. 8-10); Capitolul II. Mediul geografic (p. 11-16); Capitolul III. Cultura materială (p. 17-34); Capitolul IV. Cultura spirituală (p. 35-41); Capitolul V. Încadrarea cultural-cronologică (p. 42-48); Capitolul VI. Repertoriul descoperirilor (p. 49-59); Capitolul VII. Anexe (p. 60); Abrevieri (p. 61-62); Lista prescurtărilor bibliografice (p. 63-72); rezumat în limba germană (p. 73-85); hărți, planuri, tabel și figuri (p. 86-129). În primul capitol (Istoricul cercetărilor), dezvoltat pe două direcții (cercetarea romănă și cea străină), autorul delimitează trei "perioade" în "procesul de definire" a culturii: perioada "de pionierat", când sunt descoperite primele monumente ale grupului Bodrogkeresztúr; a doua perioadă, dintre cele două războaie, în care este definită cultura în urma cercetării unor necropole importante și ultima etapă, ale cărei elemente definitorii sunt, potrivit lui S.A.L.: stabilirea poziției cronologice corecte a grupului și existența unor "discuții materializate în mai multe congrese și volume internaționale, ce au avut drept scop delimitarea culturilor din centrul și sud-estul Europei și stabilirea orizontului lor cronologic și cultural" (p. 9). După câteva rânduri de apreciere a activității lui P. Patay, care s-a ocupat îndelung de probleme ale culturii în discuție, autorul se oprește asupra denumirii culturii, între diferitele variante propuse de arheologia română (Gheja Bodrogkeresztúr, Gornești, Decea Mureșului) optând pentru denumirea de cultură Bodrogkeresztúr. Totodată, S.A.L. crede că "poate materialele sitului arheologic de la Pecica-Forgaci ne dau dreptul la aprofundarea semnificației locale a descoperirilor" și ne propune, în acest scop, "denumirea de grup Forgaci" (p. 10). Fără a încălca acest drept al autorului consider că, înainte de a lansa în mod axiomatic în literatura de specialitate un nou grup cultural, S.A.L. ar fi trebuit să prezinte mai întâi elementele definitorii ale acestuia, adică definirea acestui grup ar fi trebuit să reiasă sub formă de concluzie din argumentele aduse în cuprinsul cărții. În al doilea capitol (Mediul geografic) cititorul află că "în stadiul actual al cercetărilor" cultura Bodrogkeresztúr are "o arie geografică bine stabilită", totuși autorul simte nevoia să o definească pornind "de la câteva idei premeditate", dar din care ne este dezvăluită doar una: "aspectul geomorfologic și climatic nu a suferit modificări importante în ultimele milenii"; s-a modificat doar compoziția solurilor datorită "defrișării - după toate probabilitățile - prin foc pentru a se face agricultură" (p. 11). Această ocupație (din context nu aflăm dacă S.A.L. se referă la defrișare sau la agricultură) dar și practicarea metalurgiei cuprului îl îndeamnă pe "omul eneoliticului" să "caute cu insistență zona geografică a Transilvaniei" unde era atras "de salinele la suprafață cunoscute și azi", autorul bizuindu-se și pe "rolul deosebit pe care-l are sarea la populațiile de păstori" (p. 11). După aceste considerații de ordin geografic S.A.L. descrie Răspândirea geografică a culturii. Aria de răspândire a descoperirilor de tip Bodrogkeresztúr ("leagănul culturii") este "câmpia joasă din bazinul carpatic" și are un "ax central" (Tisa) și un "ax colateral" (Mureșul). Această arie este mărginită de Dunăre la sud și vest, de "zona centrală a Transilvaniei" la est, "zona deluroasă din jurul Budapestei" la nord-vest, în nord nu aflăm limita (p. 11-12). Concluzia autorului este că "civilizația Bodrogkeresztúr, după cum am văzut, se dezvoltă între frontiere aflate pe marile râuri", în "zone foarte joase, mlăștinoase" (p. 12). Descoperirile de tip Decea Mureșului apar "într-o zonă restrânsă și deoasebit de compactă de pe Mureșul mijlociu". În același capitol S.A.L. abordează si alte probleme pe care, probabil, le consideră tot de natură geografică: Așezări și locuințe (p. 13-15) și Necropole (p. 15-16). O problemă a culturii Bodrogkeresztúr este documentarea așezărilor. "Primul lucru care frapează este numărul mic al acestora în raport cu numărul mare al descoperirilor funerare" (p. 13). Această problemă o resimte și autorul: cea mai mare parte din subcapitol (p. 13-14) este ocupată de descrierea stațiunii de la Pecica-Forgaci, cercetată și de S.A.L. "Observația directă" sugerează "faptul că ne aflăm în fața a două tell-uri". În tell-ul 2 "materialele presupuse a aparține culturii Bodrogkeresztúr sunt deosebit de puține făcând parte din complexe de mici dimensiuni fără strat de cultură". Așezarea 1 - fortificată, așa cum autorul constată în urma unui al tip de observații ("de suprafață") - are mai multe "unități stratigrafice", de fapt două "straturi", separate de un "nivel de călcare cu material arheologic foarte bogat". Aflăm că "stratul II (cel mai vechi) nu a păstrat - cel puțin în secțiunea noastră - complexe de locuire". La baza acestui "strat" autorul a găsit "o depunere arheologică foarte compactă, groasă de aproximativ 20 cm, unde fragmentele ceramice formează trei nivele suprapuse". S.A.L. crede că "această depunere este realizată intenționat pentru a feri locuitorii de umezeala din mlaștină, mai ales că miile de fragmente nu reprezintă urme ale unor vase întregi, sparte pe loc". "Stratul I (nou) este mai frământat, din el pornind mai multe gropi - stâlpi de pari sau cu alte întrebuințări". S.A.L. presupune că secțiunea săpată s-a aflat "în zona unei locuințe sau în apropierea acesteia". Dintr-un "prezumtiv substrat Ia", care se pare că "a fost distrus în întregime de lucrările agricole deosebit de intense în zona cercetată", "pornesc" mai multe complexe: primul, care "poate fi rezultatul unei tasări a pământului într-o groapă (semibordei?) ce se află dedesubt" cu care "pot fi puse în legătură", după S.A.L., gropile de pari amintite mai sus și, un al doilea - "marginea unei gropi" - săpate "pentru preluarea materialului arheologic în zilele noastre", probabil "sondajul în urma căruia au rezultat materialele publicate de Eugen Pădureanu în 1982". După "studierea bibliografiei și a acestui sit arheologic", S.A.L. stabilește caracteristicile principale ale așezărilor culturii Bodrogkeresztúr (p. 14-15): acestea "se află, cu excepții nesemnificative" pe malul "apelor curgătoare, lacurilor sau mlaștinilor", pe "locuri puțin mai înalte" (grinduri, dune de nisip, "malul puțin mai înalt al apelor curgătoare"); numărul lor este mai redus decât cel al descoperirilor cu caracter funerar (una "dintre caracteristicile curioase" ale culturii); locuințele "sunt fragile, pe structură lemnoasă preponderentă", deci "locurile (sic) sunt de scurtă durată, neexistând preocuparea asigurării unor structuri masive a locuințelor", un simptom al unei economii "preponderent păstorească". O abatere "de la regulă" este așezarea de la Reci - unde au fost cercetate trei locuințe - atribuită însă "culturii Ariujd-Cucuteni", materialele Bodrogkeresztúr de aici fiind "importuri culturale datorate - fără îndoială -, unor purtători ai elementelor culturale Bodrogkeresztúr ce se stabilesc într-o așezare ariujdeană" și probabil (pentru a duce raționamentul autorului până la capăt) găzduiți în aceste locuințe. Următoarea parte referitoare la mediul geografic se ocupă de Necropole (p. 15-16). Cu toate că acestea "reprezintă principala manifestare, alături de descoperirile funerare izolate, a culturii Bodrogkeresztúr", autorul le tratează sumar. Aflăm că necropolele "se concentrează în câmpia joasă a Tisei" și că "numărul și corelația mormintelor este (sic) semnificativă pentru statutul social și pentru locul individului în societate". Cimitirele sunt "de dimensiuni medii (în jur de 50 de morminte)" și - S.A.L ne mai informează o dată - sunt "foarte dese pe malurile Tisei". Autorul ne îndeamnă să ne imaginăm comunități care locuiau "în zonele puțin mai înalte din jurul câmpiei Tisei", puneau cadavrele defuncților "să se descărneze" după care cărau scheletele cu grijă pentru a rămâne în conexiune anatomică "doar de câteva ori pe an" în "zonele foarte joase" pentru a le îngropa. Acești oameni eneolitici au dat dovadă de probitate morală și profesională din moment ce toate scheletele din mormintele nederanjate ale culturii Bodrogkeresztúr documentate până acum sunt în conexiune anatomică. Scheletele, astfel cărate, erau apoi îngropate "la mică adâncime" cu atenție, pentru a nu "intersecta" alte morminte. Purtătorii culturii Bodrogkeresztúr se orientau în acest scop după semnele tombale și, în plus, beneficiau de avantajul că "înmormântările au fost practicate într-o perioadă scurtă de timp" (p. 15)1. Capitolul se încheie cu câteva rânduri dedicate așezărilor și cimitirelor grupului Decea Mureșului. Așezările "au aceleași caracteristici cu cele ale siturilor Bodrogkeresztúr", în schimb cimitirele "sunt deosebite". Autorul promite că va reveni asupra descoperirilor cu caracter funerar în capitolul IV. În Capitolul III. Cultura materială autorul tratează ceramica, uneltele și armele "tradiționale" din piatră, os/corn și lut, "activitatea metalurgică" și podoabele. S.A.L. distinge 3 categorii ceramice: fină, semifină și "uzuală/grosieră" prezente în așezări; în necropole apar doar ultimele două. Ceramica din așezări este mai bine arsă de unde concluzia autorului că "ceramica pusă în morminte pare a fi făcută special pentru a servi ritualului funerar. Poate de aceea ele nu mai sunt atât de îngrijit arse, neavând un folos practic imediat" (p. 18). S.A.L. definește 14 tipuri de forme ceramice (unele cu denumiri de genul "strachina-castron", "farfuria și tigaia de pește", "oala cu picior"), cu 64 de variante (p. 18-24; 93 planșa II). Tipologia formelor ceramice tipice grupului Decea Mureșului este mai restrânsă și cuprinde doar străchini, castroane și un "polonic", fiecare din aceste tipuri fiind reprezentat printr-o singură piesă din necropola de la Decea Mureșului (p. 25). Decorul, incizat, este descris sumar fără să existe o tipologie a motivelor ornamentale și a modului de asociere a acestora cu formele ceramice. În schimb S.A.L. face o nouă tipologie a vaselor decorate (p. 26-28) diferită de tipologia formelor stabilită puțin mai înainte: "oala de lapte ornamentată" (cu 6 variante), "vasul patrulater incizat", "strachina-castron ornamentată prin incizii" (3 variante), "vasele ornamentate cu spirale" (2 variante) etc. Prin "unelte și arme tradiționale" (p. 30-32) autorul înțelege piesele de piatră, os/corn și din lut. Ca și în cazul ceramicii, S.A.L. face distincția între piesele de piatră descoperite în așezări (răzuitoare, lame, vârfuri de săgeată, râșnițe) și în morminte ("cuțitele" de silex, vârfurile de săgeată de obsidian). Piesele de piatră tipice grupului Decea Mureșului sunt "cuțitele de silex" (în unele morminte de la Decea Mureșului și Șard) și "sceptre" din roci dure. Piesele din os/corn (străpungătoare, "un mosor", un "ac de undiță", un "pumnal" din corn de capră, săpăligi) apar doar în așezări (Pecica-Forgaci și Deva-Ciangăi). Greutățile de lut (descoperite doar la Pecica și Reci) au fost folosite fie "la pescuit", fie "la țesut". Tot unelte sau arme sunt, după S.A.L., "mărgea de lut " și "amuleta" găsite la Pecica-Forgaci. În următorul subcapitol S.A.L. discută "activitatea metalurgică" (p. 32-34). După o privire rapidă aruncată asupra primelor obiecte de cupru descoperite "la noi", în "arealul" Starèevo-Criș și Vinèa - piese care "au fost folosite pentru demonstrarea legăturilor celor două culturi cu lumea sudică" (p. 32) - autorul trece la un alt "orizont în care obiectele de cupru". Autorul a dorit, probabil, să comunice că dispar pentru că din fraza următoare aflăm că "reapariția descoperirilor de obiecte de cupru se datorează dezvoltării metalurgiei în perioadele cronologice ale eneoliticului dezvoltat și final". După autor, "apariția tezaurelor" indică "faptul că în eneolitic cuprul constituie o materie primă valoroasă și destul de rară" iar "apariția topoarelor masive de tip Ploènik dă semnalul perioadei de maximă înflorire a folosirii cuprului". Acestei perioade îi aparțin și piesele de cupru care pot fi atribuite culturii Bodrogkeresztúr, în special topoarele pe care S.A.L. ezită să le includă în categoria uneltelor sau armelor (p. 32). Sunt caracteristice acestei culturi, potrivit autorului, topoarele cu brațe în cruce care aparțin tipurilor Jászladány, Nográdmarcal, Székely-Nádudvár și "în mai micî măsură" cele de tip Agnita și Ariușd (S.A.L. preferă în tot cuprinsul lucrării "Ariujd"). "Alte tipuri emblematice sunt topoarele Mezokeresztes și topoarele cu ceafa cilindrică" la care autorul adaugă tipul Făstâci și toporul plat de tip Sălacea (p. 33). Aceste tipuri "sunt contemporane - în parte - cu cultura Bodrogkeresztúr și cu grupul Decea Mureșului, fapt confirmat de contextele arheologice" de la Dorobanți, Șiria, Ciumești III și Decea Mureșului totuși autorul regretă că "în așezările culturii Bodrogkeresztúr de la noi nu s-au găsit astfel de vestigii în condiții certe". Depozitele de topoare sunt atribuite de S.A.L. aceleiași culturi. "Numărul și greutatea topoarelor de cupru cu brațe în cruce" îl "face" pe autor să se întrebe: "unde au fost zăcămintele de minereu exploatate și unde se realizau - prin topire și turnare - acestea?". Răspunsul este: în "actualele zone de exploatare a cuprului", și se bizuie pe constatarea că topoarele "se concentrează către (s.m.) Transilvania, în nord-vestul României și în zona bănățeană", în prima zonă autorul observă "și corelația dintre zăcămintele de cupru și cele de sare". Ultima parte a capitolului III se ocupă de podoabele de cupru - reprezentate doar de perle și un "colan" din două morminte de la Decea Mureșului - și aur - "o piesă ce are, după cât se pare, rolul de a prinde părul" de la Cămin-Podul Crasnei și "nasturii" de la Ostrovu Corbului (p. 34). În viziunea autorului, cultura spiritual( (capitolul IV, p. 35-41) cuprinde plastica (p. 35-36), practicile funerare (p. 36-40) și "alte aspecte ale culturii spirituale (depozite votive, semnificații)" (p. 40-41). "Reprezentările plastice din lut sunt - în cultura Bodrogkeresztúr - extrem de puține": o "protomă ce reprezintă un cap de pasăre", "un vas-suport ce se sprijinea pe tălpi umane (?) stilizate", ambele de la Pecica-Forgaci și "altarele de lut" (de la Pecica-Forgaci și Reci) folosite "în cadrul procesului ritual sau, poate la iluminat" (p. 35). În schimb sunt numeroși, după părerea autorului, idolii en violon din lut (Oradea-Salca), piatră (Oradea-Băile 1 Mai), cupru (Ostrovu Corbului) și aur (Oradea, Tg, Mureș, Moigrad). Cu excepția piesei de la Ostrovu Corbului toate celelalte au fost găsite întâmplător. Fiind caracteristice mai multor culturi aceste piese au o "importanță pan-culturală" (p. 36). În mediul Bodrogkeresztúr apar la Magyarhomorog, Ebendorf (s.m.) (de fapt Ebendort și se referă la Jászladány, autorul a copiat greșit legenda unui planșe2) etc.. Autorul acceptă un decalaj cronologic între piesele din spațiul est-european și "fenomenele ce se petrec în Anatolia", totuși nu exclude "posibile legături dintre cele două zone", piesele având o circulație în timp. În subcapitolul Rit și ritual de înmormântare autorul reia afirmații din capitolul II: înmormântările "se fac, de obicei, în zonele joase, mlăștinoase sau pe grinduri puțin înalte, neinundabile"; "de obicei numărul mediu de inhumări" dintr-o necropolă "este în jur de 50 de mormintre". O caracteristică a descoperirilor funerare "este apariția densă în arealul de extensiune geografică a culturii". Numărul total de morminte din întreaga arie a culturii Bodrogkeresztúr este apreciat de autor la "aproximativ opt sute". În România descoperirile de acest tip sunt "cumulate în centrul și nordul Banatului, Crișana și cursul mijlociu al Mureșului", "excentric" fiind dispus cimitirul de la Ostrovu Corbului. Chiar "dacă aici locurile sunt - din punctul de vedere al altitudinii absolute - mai înalte decât în câmpia Tisei, regulile stabilite sunt în mare aceleași". Cititorul află de asemenea că "malurile apelor, în special ale Mureșului, sunt înalte către (s.m.) Transilvania" (p. 37). Se pare că S.A.L. uită scenariul construit mai înainte (p. 15-16) și ne oferă acum o altă variantă a practicilor funerare. "Înmormântarea se făcea după legi aspre, ceea ce ne duce cu gândul la o organizare socială bine structurată". Decedatul (care în capitolul II ne apărea descărnat) este acum "de multe ori presat în groapă" după ce dispare "rigiditatea de după moarte". Autorul insistă asupra unei probleme importante, "anume aceea a rotunjimii" colțurilor gropii datorată "uneltelor folosite" pentru săpare. După S.A.L. această observație, "care se datorează dezvoltării uneltelor epocii", este "cvasi-generală". Orientarea defuncților ("direcția așezării decedaților") este "E-V, cu devieri N-E-S-V, fie S-E-N-V". Poziția defuncților, decubit lateral pe partea stângă sau dreaptă, este variabilă în funcție de sex (femei în primul caz, bărbați în al doilea), constatare întărită și de determinările antropologice. "Diferențierele între sexe continuă și în ceea ce privește inventarul". Piesele de port sunt prezentate sumar, în locul unui descrieri concise, care să surprindă relația dintre podoabe și arme, pe de o parte, și poziția defuncților, pe de altă parte, autorul ne oferă o înșiruire de descrieri a inventarului unor morminte: un "cuțit de silex" din M. 47 de la Ostrovu Corbului, "un ac de năframă (?) din aur" dintr-un mormânt "de adolescentă" de la Cămin-Podul Crasnei, 4 vârfuri de săgeată din obsidian și 2 lame de silex dintr-un mormânt "tipic de adolescent/vânător", 3 "bumbi de aur (nasturi)", 137 mărgele de scoică din M. 22 de la Ostrovu Corbului (p. 38-39). S.A.L. dedică mai multe rânduri pentru demonstrarea unor afirmații care oricum rămân la stadiul de ipoteză: arderea diferită a vaselor din așezări față de cele din morminte îl duce cu gândul la "manufacturarea vaselor din morminte o dată cu decesul" (p. 38); "mutilarea rituală" sugerată de prezența a "două perforații" în occipitalul defunctului din M. 17 de la Ostrovu Corbului, dar care pot proveni, după S.A.L., "și în urma unor cauze de alt gen, cum ar fi rănirea în decursul unor evenimente mai dure" (p. 39). Modul autorului de a trata problema practicilor funerare ("din această scurtă înșiruire") este departe de a ne convinge să "observăm cât de rigid sunt păstrate regulile de înmormântare în perioada de studiul căreia ne ocupăm", după părerea mea datorită faptului, semnalat și de autor dar fără să țină cont de el, că "din păcate, observațiile cu privire la mormintele din România sunt lacunare (cu excepția necropolelor de la Cămin-Podul Crasnei și Ostrovu Corbului-Botul Cliuciului)" (p. 38). Pentru înmormântările grupului Decea Mureșului autorul dispune doar de datele oferite de necropola eponimă și de mormântul de la Csongrád. Pentru a pricepe mesajul autorului, cititorul este nevoit să pună ordine într-un text în care apar alternanțe de descrieri, înșiruiri de concluzii neargumentate, salturi bruște de la o idee la alta, toate fără legătură logică între ele. Astfel după descrierea dispunerii topografice a "necropolelor" de tip Decea Mureșului (de fapt, în stadiul actual al cercetării, există doar una), urmează descrierea poziției defuncților (decubit dorsal), a inventarului și pieselor de port, orientarea defuncților (sau cum scrie S.A.L. "orientarea mormintelor"), o discuție referitoare la "doi inhumați" care au fost "trepanați", altă discuție cu privire la caracteristicile care diferențiază mormintele de acest tip de "înmormântările din stepe" - după S.A.L. acestea sunt: "apariția copiilor inhumați" și "existența mormintelor duble" (p. 39) - sau le apropie de "Srednâi-Stog-Mariupol" sau de culturile locale "Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr" (p. 40). Autorul face deseori asocieri ciudate de idei (sau asocieri de idei ciudate). S.A.L. bănuiește, probabil, că este o legătură între faptul că necropola de la Decea Mureșului are "aspectul general" al "cimitirelor cu morminte orientate uniform" și constatarea făcută "la fața locului" că "necropola este epuizată de lucrările moderne de exploatare a nisipului (carieră - periegheză efectuată împreună cu I. Al. Aldea de la Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia)" (s.a., p. 39). Concluzia lui S.A.L. este că grupul Decea Mureșului reprezintă "un aspect cultural independent, născut prin venirea unor grupuri umane dinspre stepe, într-un areal cultural străin, evoluat față de stadiul lor de dezvoltare economică". Autorul merge mai departe: "purtătorii grupului fac împrumuturi tehnologice și - de ce nu? - de organizare socială și economică importante" (p. 40). Pentru S.A.L. depozitele constituite din piese de metal sunt "alte aspecte ale culturii spirituale". Dacă depozitele de piese de aur (așa-zisele pandantive sau idoli) au pentru autor un caracter votiv - acestea fiind "părți din sanctuare legate de cultul fertilității și fecundității", caracteristic "populațiilor stabile, agrare" - depozitele de topoare au un alt caracter (p. 41), de unde rezultă că autorul ar fi trebuit să le discute în altă parte (poate în Capitolul II. Mediul geografic, după subcapitolul Necropole) pentru a evita contradicția dintre titlul subcapitolului și concluziile acestuia. Pornind de la unele constatări - topoarele "par a fi nefolosite"; depozitele sunt dispuse "lângă zonele cu materii prime" și "sunt formate numai din topoare de același tip", deci "există meșteri specializați în epocă pentru obținerea acestui tip de obiecte ce folosesc de mai multe ori forma de turnare pe care o modelează cel mai bine" - S.A.L ne oferă imaginea unor depozite en-gros, în care topoarele sunt "depozitate în vederea vânzării". Chiar în cazul depozitelor în care topoarele apar asociate cu alte piese, precum cele din mediul Cucuteni-Tripolje, autorul crede că "este greu de susținut" caracterul votiv al acestora, piesele fiind mai degrabă "echipamentul unui șef local" (p. 41). Capitolul V. Încadrarea cultural-cronologică discută periodizarea culturii (p. 42-45), "relațiile cu culturile învecinate și contemporane" (p. 45-47), cronologia absolută (p. 47-48) și Considerații generale. Concluzii (p. 48). Cultura Bodrogkeresztúr se formează pe baza culturii Tiszapolgár cu "influențe puternice sălcuțene" (p. 42). Autorul adoptă periodizarea în trei faze propusă de P. Patay: o fază timpurie, "de tranziție", cu elemente "legate încă de cultura Tiszapolgár", o fază clasică și o fază finală urmată de descoperirile "Sălcuța IV-Herculane III-Cheile Turzii-Pecica-Șanțu Mare- Hunyadihalom" care sunt "o continuare firească" a culturii Bodrogkeresztúr dar nu "supraviețuiesc prea mult, în timp, acesteia" (p. 44). Descoperirile de tip Decea Mureșului sunt paralelizate cu "etapa de tranziție de la cultura Tiszapolgár la Bodrogkeresztúr" (p. 44). În subcapitolul următor autorul reia discuția privind originea culturii adunând, fără spirit critic, diversele păreri emise de alți cercetători. S.A.L. bănuie "existența unor comunități foarte târzii petreștene", contemporane cu descoperirile de tip Decea Mureșului, la rândul lor contemporane, după cum a afirmat autorul ceva mai înainte, cu faza timpurie a culturii Bodrogkeresztúr. Componentele "genezei" culturii în discuție sunt căutate și chiar găsite de autor în aproape toate punctele cardinale, în culturi din momente cronologice diferite, de la Herpály, Petrești, Gumelnița, Sălcuța până la "bronzul timpuriu balcano-anatolian" (p. 45). Relațiile cu alte culturi (Ludanice, Balaton-Lasinja, Cernavoda I, Cucuteni, grupurile cu ceramică decorată prin împunsături succesive) sunt prezentate sub forma unor rezumate ale părerilor emise de alții, fără o critică a argumentelor aduse de aceștia, la care sunt alăturate scenarii de migrații - care țin de o percepție istoricizantă a materialului arheologic (apariția "elementelor Cernavoda I" determină "împingerea culturii Gumelnița la sudul Dunării și fragmentarea eneoliticului de la sudul fluviului și poate din interiorul arcului intracarpatic (?)" (p. 46)) - și afirmații greșite, care trădează o cunoaștere destul de vagă a culturilor din alte spații decât cel românesc. Culturile Lasinja și "Lajnany" (de fapt Laòany) nu "înfloresc" pe "același teritoriu ocupat" de cultura Ludanice decât în cazul în care acceptăm că Transdanubia și bazinele Dravei și Savei, pe de o parte, și valea râurilor Bodrog și Hernád, pe de altă parte, se suprapun peste bazinele Nitrei și Moravei. Poziția parțial anterioară culturii Coțofeni a grupurilor cu ceramică decorată prin împunsături succesive este stabilită pe baza altor argumente decât cele oferite de observațiile stratigrafice de la Pianu de Jos (p. 46), unde puținul material ceramic decorat prin împunsături succesive de tip Retz aveau o poziție stratigrafică incertă3. În privința cronologiei absolute, autorul oscilează în funcție de autorii pe care îi citează la un moment dat. Subcapitolul începe cu o concluzie tranșantă: "datele posibile pentru înflorirea culturii Bodrogkeresztúr sunt între 2300-2100 a.Hr." (p. 47) și "se clădesc pe analizele făcute de I. Kutzian", P. Patay și "pe legăturile cu arealul de la sud de zona cu studiul căreia ne ocupă, din Balcani, zona Egeană, Anatolia și Troia" (p. 48). S.A.L. are aceeași atitudine oscilantă și în adoptarea datelor radiocarbon necalibrate sau calibrate. Concluzia autorului este că "datele cele mai corecte sunt oferite de metoda radio-carbonului atunci când acestea verifică și observații stratigrafice din teren, acestea potrivindu-se și cu observațiile făcute de P. Patay asupra dezvoltării sociale și istorice a comunităților Bodrogkeresztúr" (p. 48). Singura observație importantă pe care o primim este o dată radiocarbon pentru M. 12 de la Decea Mureșului (KIA-368; 5380 +/- 40 B.P.4). Subcapitolul Considerații generale. Concluzii se referă doar la periodizarea și cronologia relativă a culturii, astfel lucrarea este practic lipsită de concluzii, lucru care se datorează lipsei de metodă reflectată atât în forma cât și în conținutul cărții. I. Nestor scria în 1937 că "adevărata preistorie trebuie să înceapă cu organizarea și cunoașterea amănunțită a materialului ei documentar de bază"5. Acest lucru presupune o privire critică asupra documentului, care lipsește în cazul cărții lui S.A.L. Există contradicții între titlul cărții și conținutul ei. Ar fi fost necesară, chiar la începutul cărții, o definire a termenului de "sfârșitul eneoliticului", perioada în care este încadrată cultura Bodrogkeresztúr fiind numită de arheologia română eneolitic târziu6 iar de arheologii maghiari "perioada mijlocie a epocii cuprului"7. Un simptom al unei oarecare nesiguranțe în definirea perioadei la care se referă S.A.L. este și încadrarea de către prefațatorul cărții de față (R. Florescu) a culturii Bodrogkeresztúr în așa-zisa "perioadă de trecere de la neolitic la epoca bronzului" (p. 6). Conținutul lucrării contrazice titlul, în privința spațiului geografic ales de autor (Banatul și Crișana nu fac parte din "teritoriul intracarpatic al României") dar și subtitlul, pe lângă cultura Bodrogkeresztúr, S.A.L. încearcă să trateze monografic și așa-zisul grup Decea Mureșului. O cultură arheologică este o structură caracterizată printr-un anumit tip de habitat, un anumit standard funerar, tipuri ceramice caracteristice, piese de metal, toate răspândite într-un spațiu geografic coerent. Structura unei monografii de cultură trebuie să aibă în vedere această definiție8. Pentru S.A.L. o cultură arheologică este, așa cum rezultă din structura lucrării9, un "moment etno-cultural" (p. 48) caracterizat prin "cultură materială" și "cultură spirituală" (plastică, practici funerare și "alte aspecte") care se manifestă într-un "mediu geografic" (în care autorul include și așezările, locuințele și necropolele). O critică a izvoarelor - a contextului descoperirilor și a caracterului cercetării - (preferabilă unui "istoric al cercetărilor" scris într-o formă deja încetățenită în literatura română de specialitate) contrazice imaginea unei culturi bine documentate așa cum încearcă să ne convingă S.A.L. (vezi și Capitolul VII. Anexe, hărțile 1-2 de la p. 86). În categoria cimitirelor, autorul include descoperiri fortuite de vase: Ciumești (19 vase și 2 dălți de cupru)10; Gornești (9 vase); Sălacea ("din informațiile existente, aici se află o necropolă", p. 54), Sighiștel și Sânnicolaul Român (doar menționate în literatura mai veche), Sânpetru German (un grup de vase în asociere cu "urme de oase puternic descompuse"11). Situația este aceeași și în cazul mormintelor izolate: Beba Veche (5 vase găsite întâmplător în 1911); Bogata de Mureș (1 vas în asociere cu oase umane); Cenad (6 vase); Cluj ( 1 ceașcă găsită într-un șanț de canalizare); Corpadea (un "văscior"); Curtici; Dudeștii Vechi, Gheja (2 vase în asociere cu 4 fragmente dintr-un craniu uman); Hotoan (mormânt de inhumație care are în inventar doar perle de marmură, deci cu atribuire culturală incertă; oricum nepublicat); Iratoșu (1 vas), Luduș (1 ceașcă); Moldovenești (1 strachină), Sâniob (6 vase), Șiria (5 cioburi și 1 topor de aramă), Unirea (1 "oală de lapte"). Autorul include în categoria așezărilor descoperiri reprezentate printr-un singur ciob (Ampoița - un ciob găsit în mantaua unui tumul; Parța-Tell - un ciob găsit la decopertare) sau ceva mai multe (Aiud, Căpleni, Cornești, Curtici, Ilidia, Mugeni, Sânpetru-German), stațiuni doar menționate în literatura mai veche, multe descoperite prin cercetări de suprafață și cu material nepublicat (Blandiana, Cămin, Ciumești-Râtul țiganilor și Dealul Cocoșat, Oradea, Orțișoara, Pâncota, Răhău, Sebeș, Sântana, Slatina-Timiș, Vezendiu) sau stațiuni care aparțin culturii Cucuteni, ceramica Bodrogkeresztúr de aici fiind considerată "importuri" (Cristuru Secuiesc, Reci, Tg. Mureș). Autorul consideră descoperirile izolate fie așezări, fie descoperiri funerare pe baza unui criteriu original: starea de conservare a ceramicii. Dacă într-un anumit punct s-au descoperit cioburi atunci acesta devine o așezare; dacă apar vase întregi atunci acestea provin din morminte. De fapt S.A.L. dispune de un document sărac din punct de vedere cantitativ și calitativ: doar două așezări, și acestea cercetate prin sondaje limitate (Deva-Ciangăi12 și Pecica-Forgaci ), o necropolă (Ostrovu Corbului, dispusă, cum spune chiar autorul, "excentric" față de aria Bodrogkeresztúr) și un grup de 9 morminte de la Cămin-Podul Crasnei. Încheierile autorului cu privire la tipul de habitat sau practici funerare, construite pe astfel de temelii șubrede, sunt fie greșite, fie au un caracter general, care se referă la întreaga arie a culturii (adică sunt preluate din literatura străină). Calitatea documentului este reflectată și de numărul mic de piese din piatră, os/corn, lut și metal găsite în context arheologic sigur. Tipologia ceramicii devine la S.A.L. un scop în sine, fără altă finalitate, multe variante (Ib, Ic2, IIc, IIIb, IIIc, IVb etc.) fiind reprezentate doar de 1-3 piese în stațiunile din spațiul ales. Din totalul de 63 de stațiuni Bodrogkeresztúr și Decea Mureșului adunate de S.A.L. în catalogul descoperirilor doar 19 au material ceramic publicat, din care doar în câteva dintre acestea este mai consistent (Pecica-Forgaci, Deva-Ciangăi, Cămin-Podul Crasnei, Sânpetru-German). Scara la care au fost desenate formele în planșa tipologică (p. 93, planșa II); starea fragmentară a unei părți din materialul ceramic (în special de la Pecica-Forgaci, p. 100 fig. 6; 101 fig. 7, 102 fig. 8; 103 fig. 9; 106 fig. 12; 109 fig. 15; 110 fig. 16; 111 fig. 17; 112 fig. 18), calitatea și corectitudinea relativă a unor desene (p. 96 fig. 2/1-7, 9-18; 98 fig. 4/1; 100 fig. 6 etc.) sau a ilustrării acestora (p. 104 fig. 10; 105 fig. 11; 106 fig. 12; 108 fig. 14; 113 fig. 19; 114 fig. 20; 115 fig. 21; 116 fig. 22) sunt elemente care împiedică orice încercare de a trage concluzii cu privire la stabilirea unor variante regionale sau o periodizare a descoperirilor Bodrogkeresztúr din spațiul ales de autor. Pentru a evita această situație autorul avea posibilitatea fie de a realiza o monografie a stațiunii de la Pecica-Forgaci, fie o monografie a culturii Bodorgkeresztúr din întreaga arie de răspândire. Prima variantă impunea însă o cercetare sistematică a stațiunii. "Așezare 1" de la Pecica-Forgaci este un "mamelon", de formă circulară în plan (așa cum rezultă din planul general destul de schematic), cu diametrul de aproximativ 70 m, format pe terasa unui fost braț al Mureșului. Catacterul restrâns al sondajului (10 x 2 m), interpretarea incertă a stratigrafiei (confuzia între noțiunile de "strat", "nivel", "depunere"; folosirea unor noțiuni inedite precum cea de "substrat"; includerea în ceea ce S.A.L. consideră nivel inferior a unei "depuneri arheologice", groasă de 0, 20 m, cu material ceramic, chiar după părerea autorului, bine individualizat, care, în consecință, poate defini un nivel de sine stătător), calitatea publicării materialului, nu îndreptățesc aprecierile lui R. Florescu din prefață (p. 6). Și în acest caz, S.A.L. nu depășește "sistemul de sondaje limitate", iar rezultatele nu sunt prelucrate într-o manieră "exegetică multilaterală". Variabilitatea unui fenomen arheologic poate fi observată pe spații geografice mari. Noțiunea de Bodrogkeresztúr acoperă o cultură definită în proporție majoritară pe baza ceramicii, pieselor de metal, pieselor din piatră sau os/corn găsite în contexte funerare răspândite într-un spațiu coerent - bazinul Tisei. Încercarea de "fracturare" a acestui spațiu duce la rezultate precum acelea cuprinse în cartea de față. În comparație cu numărul mare de necropole cercetate sistematic în Ungaria, cu un standard funerar bine definit13, descoperirile izolate din spațiul ales de autor indică, cel puțin în stadiul actual al cercetării, o manifestare arheologică periferică. În același articol amintit mai sus, I. Nestor scria că "se cuvine să începem și noi în cercetarea preistoriei țării noastre cu începutul și nu cu sfârșitul și să ne străduim în primul rând să ordonăm materialul documentar, să căutăm a-l înmulți în chip avizat, acolo unde lipsește sau este insuficient"14. Lucrarea de față începe cu "sfârșitul", fiind o colecție de "idei premeditate", concluzii fără argumentație, care se contrazic de la un capitol la altul (de exemplu, păstorii din capitolul II, care locuiesc în așezări "de scurtă durată", devin în capitolul IV o populație stabilă, agrară care practică "cultul fertilității și fecundității", sau prezentarea diferită în capitolele II și IV a practicilor funerare), lacune de informare (autorul se înșeală atunci când afirmă tranșant că incinerația nu este documentată "în mod cert" în necropolele Bodrogkeresztúr15), greșeli gramaticale (după autor, așa cum reiese din catalogul descoperirilor, litera â urmează după i), într-o atmosferă de umor involuntar care cu greu poate fi egalată în cadrul unei recenzii. Numărul de pagini pe care îl are cartea este suficient pentru un articol de mai mare întindere dar insuficient pentru o lucrare de doctorat. Un bătrân înțelept spunea că "din mult se face puțin". S.A.L. a beneficiat de opusul acestei zicale. | |
| Sorin OANȚĂ | |
 Back to Top
| |
|
| |
| Note |
|
1. Există cazuri de întretăieri de morminte la Ostrovu Corbului; M. 22, cu așa-zisa "groapă în formă de opt", de fapt două gropi funerare întretăiate și nesecționate de autorii săpăturii, P. Roman, A. Dodd-Oprițescu, Thraco-Dacica 10. 1-2, 1989, fig. 3; vezi și fig.6 unde suprapunerea M.57 și M.58 a fost totuși surprinsă. 2 P. Patay, BerRGK 55.1, 1974, 1975, Taf. 5. 3 I. Paul, StComSibiu 14, 1969, 73-74. 4 Calibrată cu programele OxCal 3.3 (4330-4050, 1 sigma; 4340-4040, 2 sigma), CALIB 4 1.2 (4324-4114, 1 sigma; 4334-4047, 2 sigma), CAL 25 (4325-4113, 1 sigma; 4331-4049, 2 sigma). 5 I. Nestor, Sargeția 1, 1937, 1. 6 P. Roman, Dacia N.S. 15, 1971, 31-169; idem, Banatica 2, 1973, 57-77; idem, SCIVA 32.1, 1981, 21-42. 7 De exemplu Ida Bognár-Kutzián, tZvesti 17, 1969, 31-59. 8 N. Boroffka, Die Wietenberg-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in Südosteuropa, UPA 19, Bonn, 1994. 9 Structură agreată și de alții (I. Paul, Cultura Petrești, București, 1992). 10 Pentru bibliografia fiecărui sit menționat, vezi catalogul lucrării recenzate. 11 E. Dörner, Materiale 9, 1970, 451-455. 12 O. Floca, SCIV 1.2, 1950, 220-224, pl. I-XI. 13 o privire de ansamblu asupra practicilor funerare din această perioadă la: J. Banner, DolgSzeged 3.1-2, 1927; J. Hillebrand, ArchÉrt 41, 1927, 278-280; idem, Das frühkupferzeitliche Gräberfeld von Pusztaistvánháza, ArchHung 4, 1929; Idá Bognár-Kutzián, The Copper Age cemetry of Tiszapolgár-Basatanya, Budapest, 1963; P. Patay,RegFüz II.10, 1961; idem, ÉvkSzeged 2, 1966, 11-23; idem, ÉvkSzeged 2, 1968, 49-55; idem, BerRGK 55.1, 1974/75, 36-41; H. Parzinger, Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein-, Kupfer- und Frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mittleren Taurus, Mainz am Rhein, 1993, 319-322; Joanna Sofaer Derevenski, Antiquity 71.4, 1997, 875-889. 14 I. Nestor, op.cit., 2. 15 M. 28 de la Jászladány și M. 4 de la Fényeslitke sunt de incinerație (P. Patay, ArchÉrt 5-6, 1944-1945, 7, 18; idem, ÉvkNyíregyháza 11, 1969, 18-19, 54). |
|
|
