Mult stimați colegi,

Revin pe acest site ce a devenit un atât de important forum de discuție în cadrul unei anumite părți a arheologiei românești, pentru că tot mai des a reapărut în discuție, într-o formă sau alta, problema participării colegilor din diferite centre sau instituii la acețastă formă de dialog, problemă formulată recent și pe scurt sub forma unei întrebări retorice "unde ne sunt colegii?".

Din păcate observațiile legate de frica ce domină mediul nostru sunt la fel de reale, pe cât de reale și efective sunt presiunile ce se fac asupra celor ce au curajul de a-și expune deschis și nu anonim, punctele de vedere. Personal am avut ocazia să simt pe propria piele efectele unei astfel de intervenții la o discuție deschisa pe marginea arheologiei de contract, acum doi ani, la Sesiunea de Rapoarte de la Covasna... Respectiv refuzul eliberării de autorizații de săpătura, excluderea din colective de cercetare, "omiterea" numelui meu din Registrul Experților de pe pagina CIMEC, etc.., toate evident motivate, căci după cum știm prea bine, suntem experți în găsirea motivelor de tot felul. Se pot motiva și plagiatele demonstrate și defini ca "preluări"... Îmi explic deci tăcerea tinerilor proaspăt angajați și fericiți că au un loc de muncă, atunci când văd șicanele administrative ce se pot aplica fără vreo jenă, chiar și celor ce au un prestigiu științific bine fundamentat pe o operă muncită și mai mulți ani de arheologie, decât au unii dintre ei de viață. În plus trebuie spus că politica de intimidare continuă prin vorbe ce ni se transmit "prietenește", sintetizate într-un celebru citat din dramaturgia românească, adică: "de mă voi scula pe mulți am să popesc și eu"... Ținem doar să amintim celor ce transmit astfel de vorbe, că personajul ce a devenit celebru prin acest citat, nu s-a mai sculat.

Revenind însă la problema ce m-a determinat să scriu aceste rânduri, trebuie să avem în vedere și faptul că în această țară există mai multe feluri de "colegi".

Există desigur colegii care au făcut din arheologie o pasiune, o vocație, un țel, și cărora în mod evident le pasă de ceea ce se întâmplă în această nobilă meserie. Aceștia sunt colegii care au o concepție proprie despre viitorul lor și al arheologiei și care nu se sfiesc să își lanseze convingerile în discuție publică având curajul, poate chiar mândria semnării opiniilor lor.

Există pe de altă parte și "colegii" care au reușit să facă din nobila meserie a arheologiei un mod de căpătuială și care nu au, sau nu își pot permite să aibă o atitudine deschisă. Sunt cei care identifică arheologia cu o îndeletnicire aducătoare de venit și cărora nu prea le pasă de viitorul acestei branșe dar care comentează înfocat și malițios intervențiile colegilor care au avut sau au curajul unei opinii deschise. Desigur aceste comentarii nu se fac în scris, ci în spiritul celei mai bune tradiții de gașcă, pe la șuete, cafele sau alte licori, savurate în grupulețe și bisericuțe, din a căror îngustime refuzând să mai privească și în afară, este firesc să ajungă foarte repede la concluzia propriei excelențe și infailibilități.

Există și "colegii" care au fost uitați de istorie în muzee, institute sau universităi, care chiațr de decenii sunt în fruntea unor astfel de instituții, care nu știu să starteze un calculator dar care consideră materialul dintr-un depozit, dintr-un muzeu sau institut drept bun propriu, iar patrimoniul unui județ sau a unei zone, drept o posesie de tip feudal și care, conform celor mai statornice reguli vasalice, s-au ploconit încă la tovarășa Tamara, care se vor ploconi la oricine va deține un scaun destul de important în vreun loc decizional și care evident nu își pot depăși limitele impuse de o mentalitate prea puternic înrădăcinată. Aceștia nu pot face altceva decât să privească înapoi cu nostalgie și nicidecum înainte cu încredere, și eventual pot solicita subalternilor să semneze liste de adeziuni pentru susținerea unui plagiat...

Există însă și acea categorie de colegi de la care am pornit în această analiză, acea "mare mută" a tinerilor care se simt "prea mici pentru un război așa de mare", al căror sentiment de inferioritate și teamă este voit întreținut și asupra cărora se fac presiuni desuete, în special dinspre orizonturile roșii ale sistemului, încercându-se oprirea avansării lor științifice prin piedici administrative. Există această categorie de colegi care stăpânește mijloace moderne de cercetare, care a beneficiat de burse în afara granițelor, care cunoaște limbi de circulație și bibliografie internaițonală.

Exisă deci viitor.
Există deci speranță!

Conf. univ. dr. Zeno-Karl Pinter

Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro