România este o țară săracă, deci cine tresare dacă și arheologii ei sunt săraci ?

Cei mai mulți dintre noi nu au auzit despre arheologia de contract. Dar alții, care au lucrat în Apuseni, pe tronsoane de autostradă, în petice de orașe agresate sau la remorca vreunor firme de construcții, mai știu câte ceva despre ea. Eu cred că ar trebui să știe toată lumea !

În momentul în care a fost conceput Registrul specialiștilor arheologi, în paralel cu acela al medicilor, avocaților sau restauratorilor de monumente istorice, foarte puțină lume a realizat că ni se acorda șansa unei profesiuni liberale. Adică, mai pe înțeles, fiecare beneficiar al unui statut de specialist-expert, ar fi dobândit dreptul că poarte, ca un notar sau medic, dreptul la o parafă înregistrată, pe care punând-o pe vreo hârtie, ar fi putut pretinde o taxă. Principiul era cât se poate de corect: într-un proiect lucrativ (investiție), arheologul era adus la rangul de partener, cu dreptul de a fi plătit după contribuția sa.

Foarte repede a fost observată (chiar de către factorul politic) și neputința structurilor bugetare de a se adapta unor normative de lucru-plăți compatibile cu economia de piață. Aproape că am fost obligați să lucrăm prin firme private. Unii au înțeles că și acolo ar trebui să figureze numai ca pălmași, alții și-au luat soarta în mâini, pregătindu-se pentru ce va avea să urmeze. Dacă sunteți curioși, consultați Registrul firmelor din România și veți avea o surpriză de proporții: cât de multe sunt înscrise și pregătite să deruleze și astfel de activități.

S-a schimbat însă regimul politic, și echipa Theodorescu-Opriș a proclamat deschis și repetat, că va acționa până la completa “aneantizare” (recunoașteți stilul, nu-i așa ?), a tuturor firmelor private din arheologie. Dar de ce nu și din restaurarea de monumente sau de pictură ? Pentru că, doar pe arheologi li s-a pus pata ! Dincolo, “privații” fac casă bună cu învățământul universitar sau cercetarea, fără ca cineva să strige sus și tare că sunt în conflict de interese. În arheologie (dar numai în cea din România !) este însă periculos. Arheologia privată nu înseamnă, cum au lăsat mulți să se înțeleagă, goana pentru obținerea patrimoniului traficabil comercial, ci doar mijlocul simplu al recuperării sale. Cu alte vorbe: în primul rând gestionarea lucrărilor de teren, apoi decența plăților specialiștilor și capacitatea maximală de a înregistra documentele arheologie. Locurile de patrimoniu sunt desemnate și nimeni nu dorește să facă noi depozite, în afara unor instituții abilitate de lege. Patrimoniul mobil al României este demult epuizat, iar vânătorii de comori, dotați cu detectoare performante, cei cu adevărat periculoși, nu pot fi lichidați de către poliție.

Gâtuirea tuturor firmelor private, care apucaseră să se orienteze către arheologie a fost lentă. Dar, ineficientă. Partenerii privați refuzau să lucreze cu instituții bugetare, nu pentru că li se impunea un preț de monopol, ci pentru că operau greoi contabilicește, documentațiile de săpătură erau caricaturale ori, pur și simplu, pentru că nu aveau specialiștii trebuitori și cointeresați cu adevărat.

Conform pesedistului principiu, arheologul român nu putea fi decât un bugetar prăpădit. Registrul, pe care nu voi sfârși să-l socotesc inutil de prost, ne-a readus pe toți în starea de egali ! Nimeni nu poate, luându-se după el, să discearnă vreo ierarhie serioasă: toți suntem o apă și un pământ. Să trăiască, în continuare instituțiile care nu mai sunt egale, fără ca totuși nimeni să fi îndrăznit să le catalogheze pe criterii de valoare !

Dar viața a mers înainte …

Cea dintâi mare breșă majoră a produs-o Gold Corporation, prin săpăturile arheologice de la Roșia Montană. Noul s-a produs însă pe paliere dintre cele mai speciale. Primul a rezultat din următoarea judecată: Ministerul Culturii domină activitatea arheologică din România (și Comisia Națională de Arheologie), deci este normal, ca slujbașii săi să fie “hrăniți” din toate contractele profitabile. Dacă vă voi îndemna din nou să socotiți câte instituții cu arheologi mai țin direct de Ministerul Culturii, veți avea simplu rezultanta instituțiilor protejate și avantajate. Semnalele erau de o transparență cristalină: dacă d-l ministru acceptase să i se decimeze bugetul, trebuia să se salveze imaginea unor mari instituții de cultură prin aritmetici moștenite din trecutul atât de greu de scos din minte.

Al doilea palier s-a resimțit la retribuiri, și iarăși nu în conceperea organizării generale a cercetării. Pentru a-și face treaba, minerii-patroni, cu bani incredibili de mulți pentru ochii unor arheologi, au fost ajutați să se adreseze unei singure instituții care să monopolizeze cercetarea arheologică. De fapt nu este tocmai corect. A fost vorba despre o supervizare, cu contabilități tainice, solicitate expres în toate contractele. În umbra unor interese economice divers justificate, cu mare bătaie în politică, o mână de foști colegi de facultate s-au regăsit peste tot în structurile de decizie, într-un triunghi format de Muzeul Național, Direcția Arheologie și omul Gold Corporation-ului (tot arheolog). Sunt nume de care s-a auzit deja și, probabil, se va mai auzi, dar nu neapărat în contexte științifice.

Numeroși negri au fost găsiți pentru transpunerea în realitate a proiectului, pentru că era imposibil ca responsabilul de proiect bucureștean să-și asume efectiv execuția lucrărilor. Deci o armată de arheologi a lucrat acolo, dar roadele majore, financiare, au trecut în seama instituțiilor care i-au trimis. Sumele obținute au fost gestionate după cum le-a venit fiecăruia (au cârpit clădiri, au mărit salarii la toți muzeografii, s-au cumpărat câteva computere noi, dacă arheologii s-au arătat băieți buni și obedienți, li s-a mai dat și câte o primă). Nimeni nu a ridicat vreun glas că era cazul să se discute depășirea închistărilor bugetare care nu permiteau plățile cuvenite profesioniștilor. Muncitorii săpători ai Roșiei (cum or fi lucrând, nu prea avea importanță, pentru că oricum trebuiau câștigați pentru cauza dispariției localității lor) aveau salarii mai mari decât unii dintre arheologi. Toți cei din urmă lucrau în afara propriilor lor obligații anuale, suplimentar adică, în regim de șantier de construcții. În același timp, nimeni nu știa cu adevărat ce drepturi se cuvin lucrătorilor de pe șantierele de construcții… Pentru cei cârtitori a fost avansată cu tupeu chiar și sintagma că este o datorie patriotică a face, în asemenea manieră, arheologie contractată ! Adică, fiind slujbaș de stat, nu puteai primi decât ce zicea legea (printre altele, 5000 lei pe noapte, pentru cazare fără acte de decont), în timp ce întregul profit se vărsa instituțiilor de stat care, săracele, trebuiau să trăiască.

Structurile firmei Gold au înțeles repede că este loc mult mai larg decât pentru arheologii închiriați. Foarte repede au avut proprii lor arheologi, care au depășit și zona Roșia. Cartierul rezidențial al angajaților săi, din Alba Iulia, a fost deja săpat, în bună măsură, tot prin angajați direcți. Aș spune că nu mi se pare un lucru anormal, atât timp cât era mai practic, mai eficient și, probabil, mai ieftin, să se procedeze astfel. Că au primit foarte repede autorizările de funcționare ar putea fi deja un semn al foarte bunelor relații pe care le întrețineau. Dar, ca să afle tot neamul care a lucrat sau nu acolo, la Roșia, reprezentându-și instituția bugetară iubită, un arheolog începător al firmei de arheologie a Gold Corporation a fost angajat cu salariul mai mare decât al unui cercetător științific I, cu toată vechimea, din sistemul academic sau muzeal !

Nici vorbă că nu trebuie să moară capra vecinului ! Este foarte bine că se plătesc arheologi în țara asta; este foarte rău că ceilalți nu pot fi plătiți la fel ! În fapt ăsta este un salariu care se numește decent, la care ar putea să aspire nu toată, dar mult mai multă lume.

Ei bine, ar trebui să știți și ce înseamnă să primești un asemenea salariu. Pe lângă teren, care înseamnă program de zece ore, uneori cu zeci de necalificați și câțiva asistenți de săpătură, contractul este finalizat-finanțat doar atunci când se depune un raport. Acela constă în înregistrarea unei documentații complete de șantier (cel puțin profil și plan, inclusiv pentru toate secțiunile în care nu se găsește nimic, plus cel puțin două imagini digitale; detalii pentru toate complexele descoperite, raport scris în toată complexitatea posibilă, cu liste de descoperiri, ilustrație atașată, recomandări pentru situația terenului etc., toate în cel puțin trei exemplare, într-o stare grafică amintind de un preprint de carte). Sistemul nu s-a născut la Roșia, ci în Direcția Monumentelor Istorice, după anul 1990, în primele forme ale arheologiei de contract (private), atât de blamate de către foștii guvernanți !

Vă este departe un asemenea stil de lucru ? Nu-i nici o problemă, unii sunt totuși dispuși să și-l asume pentru drepturi bănești corespunzătoare. Nivelul de trai este atât de scăzut încât foarte mulți ar prefera să lucreze mai curând pentru asemenea solicitări, decât pentru cele curente, pentru care sunt retribuiți în regim de muncitori coloniali. Dacă chiar ați vrea să vă înhămați, nu știți însă cum să o faceți ! Aici începe alt capitol al arheologiei de contract, manipulată centralizat.

Experiența Roșia a pregătit un sistem de informatizare al rapoartelor care a fost impus și la autostrada Transilvania. Cine putea să-l manevreze mai bine decât cei care l-au conceput ? Drept urmare, pentru că nu sunteți pregătiți logistic (oameni calificați, desenatori, computere, aparate digitale), nu aveți nici o șansă de a vă vedea chemați să vă înfruptați din vreun tronson gras de autostradă ! Ați auzit la vreo reciclare profesională de sistemele de lucru aici amintite ? Îmi pare rău că trebuie să le aflați numai prin mine. Dacă nu vă treziți la vreme, veți ajunge ca în Slovacia: o singură instituție (acolo Institutul de Arheologie de la Nitra) monopolizează toate cercetările de salvare din republică. Ce mai contează dacă România este de câteva ori mai mare…

Și acum să-l vedem mai aproape pe arheologul de la opincă, adică pe cel din muzeu. Adesea, pe fișa postului său, scrie, undeva, discret, că este obligat să execute toate dispozițiile șefilor ! Adică, pe lângă că face arheologie generală (aproximativ, medicină generală), mai face expoziții, ghidaje (asistență medicală medie), hamalâcuri, șterge praf (personal de întreținere) și tot ce-o mai fi ! Pentru că el nu este, de fapt, nominalizat nicăieri cu statut de arheolog, ci de muzeograf. O fi el expert în Registrul adesea pomenit, dar degeaba, pentru că nu-l ajută cu nimic ! Nimeni nu se bate pentru recunoașterea profesiunii, statutului și demnității ei, ca urmare nu poate fi vorba nici despre vreun drept de sindicalizare specială, iar dacă nu este cuminte, pretinsul arheolog va putea oricând să se ocupe de steagurile armatei române, de la 1877, sau să-și caute alinarea în cercuri de arheologie de la ciclul școlar primar.

Oricât de bănoase vor fi șantierele patriei, arheologul român va primi o infimă parte din banii cuveniți; restul va intra în largul și totdeauna găuritul buzunar al muzeului său. Legal, muzeul, cel mai des întruchipat de un director-simbol, va motiva mereu că nu găsește contabilul care să asigure retribuirea decentă a unui șantierist.

Autostrăzi vor fi peste tot în anii care vor urma; altfel capitalismul nu se va instala la noi. Dacă doriți să știți cât se poate câștiga la cercetarea de pe traseele de autostradă, nu așteptați să vă spună cineva de la București ! Întrebați-vă colegii de breaslă, care au lucrat pe autostrăzile ungurești, împrumutați fiind din muzeele din Oradea, Satu Mare, Zalău (deci există și arheologi de export !). Întrebați-i nu doar despre diurnele de peste 30 E (de aceea, mulțumiți, ei se pare că nu au nimic a scrie despre stările din arheologia românească, pentru că bucățica la care au apucat le asigură întreținerile de bloc până la următoarea iarnă), dar și ce instrumente de șantier au avut la dispoziție.

După ce vă veți informa, urmează să vă acceptați în continuare oferta unilaterală care vi se va face din România. Toate marile trusturi care vor lucra autostrăzi ori fabrici de șireturi, vor fi în situația fie de a râde în barbă pentru banii puțini cheltuiți pentru salvarea patrimoniului arheologic al României (care cuprinde și salariile voastre) sau vor turna banii la instituțiile care vor pretinde că vă poartă de grijă, plătindu-vă taxele sociale de sănătate și de pensie. Veți fi în continuare săraci, dar bravi patrioți ! Să cerem și o medalie “Eroismul arheologic” pentru construcția capitalismului în România ?

Cât de formal de severă pare reglementarea ca cineva să fie oprit de a gestiona mai multe șantiere de-o dată ! Aceasta în condițiile în care, respectivul specialist lucrează câte două săptămâni la un obiectiv (pentru că nu sunt mai mulți bani sau salvarea s-a produs în acest interval), dă mereu dovada că nu se joacă în meserie (publică !), iar pentru sfera lui de activitate nu există suficienți concurenți (pentru că nu-i produce nimeni după criteriul cerere – ofertă). Este manifestarea fricii de a nu avea de lucru, în starea de concurență deja mijită, care oricum se va instala. Pentru fiecare doar câte puțin, tuturor câte o felie de sărăcie ! Așa a fost și în CAP, de ce nu și după dispariția lui ?

Ministerul care a gestionat salvarea patrimoniului arheologic național, v-a oferit, ca să vă împace, câte o bucățică de zahăr anuală: cadoul finanțării câte unui șantier arheologic județean. Din cele 50 de milioane, dacă ați extras TVA-ul, diurna și materialele mărunte, cu niște muncitori-săpători din piața liberă, ați apucat cel mult o secțiune arheologică de oarecare dimensiune. Pentru o clipă, v-au obligat să lucrați și cu firme private (de construcții, de ce-o fi, numai de arheologie nu), care, evident, și-au tras partea lor de profit. În același timp, în Transilvania, ospețele capitalismului arheologic au început. Dar nu oricum: cu ținte anume alese, cu cât mai puțină concurență, transparență, și abia în urmă, profesionalism.

Sunteți cu toții tratați “egal”, sunteți și egal de mulțumiți ?


Dr. Adrian Andrei Rusu,
Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca

Pentru opinii și reactii: contact@archaeology.ro