În clipa în care am “ieșit” prima oară pe acest site aveam deja multe de spus. Spre deosebire de alți colegi, unele dintre cele-multe nu m-am ferit să le și scriu. Atunci când, înainte de a mă depărta de casă, pe mai multe luni, mi se servise una dintre cele mai crase mojicii posibile ale sistemului academic de administrare a cercetării științifice, mă reîntâlneam cu stări diferite, deja obișnuite, din care au rezultat aproape toate volumele pe care le-am produs până acum. Contrastul este dureros de trist. Dar, nu aș mai avea nici o clipă vreun respect față de mine, dacă aș continua să-l accept resemnat. Dacă cineva va crede că mă irosesc dând cu pumnii în aluat, măcar eu voi fi, personal, ușurat. Dacă voi fi supărat pe cineva, regret că nu are tăria să o scrie, depășindu-și starea de bursuc ofensat care își caută colțul potrivit pentru vărsarea nădufului. Fac eu oare mai rău decât sistemul în care suntem ținuți și ne complacem ?

Când am conceput “decalogul” întrebărilor, nu l-am aruncat pur și simplu. Conțineau propriile mele frământări, cu unele răspunsuri deja găsite. Nici ordinea nu era cea logică. Trebuia să le pun pe hârtie, cu speranța că cineva va mai avea aceleași îndoieli, încă un dram de nemulțumire, ca un sâmbure al speranței că am merita și altceva.

Pentru a dezvolta arme-idei nu este loc de mănuși de catifea și exerciții de retorică. Pentru că nu avem de-a face cu parteneri obișnuiți cu maniere integrabile în termeni de civilitate. Valorile nu se instaurează prin retragerea elegantă a nonvalorilor !

Cercul vicios pe care îl desenez aici pleacă, cu siguranță, din formarea studenților. Nu m-ar interesa nici dacă ar exista doar Facultăți de Arheologie Preistorică (ceea ce ar fi indecent de anormal), orice fel de partizanat pentru vreun alt compartiment arheologico-istoric, dacă studenții care ar ajunge pe șantierele mele ar fi înzestrați cu câteva lucruri:

       - cu o arheologie teoretică foarte solid însușită. Cred că peste 70 % din pregătirea arheologică se poate face ex cathedra. Ar trebui să se știe, elementar, ce este un document (izvor) arheologic și cum ar trebui el recunoscut și relevat (publicat, scris, digitalizat, tehnic ilustrat). Cum ar fi să-l decupăm de orice interpretare perisabilă, care nu este mereu necesară și pe care nu poate să o facă chiar oricine. Un mormânt sau un zid se sapă după anumite reguli, cu variabile care sunt deja inventariate; deci când pășește pe șantier, un învățăcel nu ar trebui să fie școlit care este scara standard de desenare a unui mormânt, la ce se servește o grilă sau cum pot fi însoțite descoperirile care se depozitează. Asemenea îndreptare de profesie există deja în toată Europa. Cei care ar trebui le propună studenților, nu ar fi obligați să le plagieze, în stilul Angelescu, ci să le pastișeze, dacă nu vor fi în stare de sinteze noi, comparabile ca valoare.

       - șantierele nu sunt foarte bune școli de arheologie. Nu pot învăța totul, sunt monoton de specializate. A trece cu brio prin ele nu înseamnă a te fi descurcat prin sălbăticia unui cantonament, printre muncitori grobieni sau a fi lingușit pe șeful responsabil. Șantierul este o aplicare a teoriei învățate și o mare probă de abilități practice în conjuncturi care, în România, par uneori la fel de eroice ca și expedițiile din Orient. Îmi pare că o bună parte dintre studenți, ca și dintre pretinșii arheologi instituționalizați, așteaptă, trepădușind de emoție, praful verilor, pentru aventura terenului. Restul timpului devine, lunga nostalgie a inactivității ori a așezării, cu furca ori cu gramul, a informațiilor din pagini cel mai des întâmplător aflate la îndemână.

       - studentul trebuie convins și constrâns a crede că nu poate deveni arheolog fără să facă dovada că poate produce, singur, documente arheologice publicabile. Este atât de elementar, încât ar fi rușinos de pus pe hârtie, dacă nu am fi în România. Acesta este primul său gest prin care se și poate desprinde, și urca pe cea dintâi treaptă profesională.

Nu pot să admit ca cineva, cu orice tipuri de studii făcute, să poată revendica calitatea de specialist în arheologie fără să facă demonstrația că știe să publice documente arheologice. Cum am scris, proba nu trebuie socotită produsă pentru o arhivă, ci oferită în tipar, spre confruntarea și confirmarea colectivității științifice. Nu pot accepta nici simpla recomandare a vreunei somități, pentru că publicația mi se pare o obligație elementară, socială. A face arheologie înseamnă a produce texte, nu doar a săpa pentru propria-ți plăcere. A nu publica este egal cu refuzul de a-ți menține obligațiile de statut și de a-ți cere excluderea din rândul celor care mai au dreptul și forța de investiție materială și socială (prin salariu deja, nu doar prin retragerea vreunei finanțări pentru o nouă săpătură). Orice alt criteriu de calificare și acordare de calificativ (vârstă, număr de șantiere etc.) este doar încercarea de sustragere de la legea de aur. Cum se va putea da pe mâna unuia sau altuia dintre numeroșii specialiști oficializați într-un Registru de mascaradă, o cercetare de salvare doar pentru că respectivul solicitant avea ani de șantier, o frumoasă scrisoare de bună purtare de la un fost sau actual membru al Comisiei Naționale de Arheologie, dar nu publicase în toată viața lui un plan, un profil sau un artefact tridimensional, la scară ? Să scriu ce mi se pare că s-ar cuveni pentru știința unui expert ? Să-și depășească abilitățile multiplu dovedite (= publicarea izvoarelor arheologice), pe specialist adică, prin interpretarea documentelor arheologice, singulare ori aflate în serii. Deci, nicicum nu aș putea clasifica drept expert pe cineva care a publicat în viața lui o cascadă de cioburi, fără ca vreodată să le fi așezat într-un scenariu istoric rezistent. Altfel s-ar confunda cărămidarul cu arhitectul !

Colectivitatea specialiștilor și experților trebuie să funcționeze prin singurul criteriu de promovare a valorilor acceptat de comunitatea care are răbdare să ne mai aștepte, adică prin concurență liberă și responsabilizată. Nu instituțiile săvârșesc operațiuni arheologice, ele doar par a le gestiona. Responsabilitatea săpăturilor revine, individual, specialiștilor. Nu Muzeul trece nonșalant prin stratigrafie relevantă, ci omul-arheolog. Culpa instituțiilor iese la iveală doar atunci când impun oamenilor lor să facă lucruri pentru care nu sunt pregătiți în mod real (cum am mai scris, - spre tulburarea și supărarea unora -, trimițându-i pe arheologi să sape orice) sau acoperă greșelile specialiștilor pe care îi dețin. Tot ele răspund și înmagazinează patrimoniul, dar nu pot fi trase la răspundere de felul în care se abordează vreun sit sau felul în care este el împărtășit. Responsabilitatea personală este prea des substituită de o responsabilitate juridică, impersonală.

Nici o instituție cu arheologi nu are vreun monopol asupra vreunei părți din această țară. Ea își poate doar oferi, la concurs, oamenii-arheologi competenți pe care îi deține, asigurându-le logistica (mai bună, mai ieftină, mai numeroasă) față de alți parteneri. Într-o societate sănătoasă, concurențială, specialistul arheolog performant va avea de lucru, va fi și retribuit pe măsura calității pe care o dovedește mereu. Instituțiile vor trebui să se bată pentru a-l avea, căci altfel nu vor fi decât firme goale, depozite de materiale, necăutate de nimeni. Un Muzeu, Institut sau Universitate nu are prestigiul permanentizat în titlu, ci numai din calitatea oamenilor pe care știe să-i recruteze, încurajeze și stimuleze, dar și prin tăria cu care poate îndepărta pe toți cei care nu corespund exigențelor primare aici formulate. Toate firmele ruginesc dacă nu sunt mereu lustruite de către cei care le populează.

La rândul lor, experții pe care îi visez se vor întoarce la studenți, pentru a-i învăța tainele validării profesionale. Și cercul s-a închis … Și visul s-a sfârșit.

Câte imponderabile poate avea acest traseu, am putea vedea cu ochiul liber și mintea sănătoasă. Dar nu este oare corect să știm cum trebuie să arate cercul, fără să mai devină și vicios ?

Dr. Adrian Andrei Rusu,
Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca

Pentru opinii și reactii: contact@archaeology.ro