„Arheologia încotro” sau o invitaţie la discuţie

A Grammar of the Archaeological Language: understanding the Romanian Archaeology "Arheologia încotro" sau o invitaţie la discuţie

În urmă cu aproximativ doi ani, a fost organizat în spaţiile şi sub egida Institutului de Arheologie "V. Pârvan" o discuţie cu tema "Arheologia încotro". O iniţiativă lăudabilă – eşuată lamentabil. Prin caracterul ei de unicat nu a făcut decât să "scufunde", încă o dată, domeniul arheologic în acea "mocirlă" creată de deciziile arbitrare şi impunerile de sus. A fost o întâlnire care a venit să ofere autorităţilor (şi doresc ca termenul să fie luat ad literam, incluzând atât persoane fizice cât şi organizaţii care exercită orice fel de ascendent moral, ştiinţific, administrativ etc. asupra altcuiva) justificare pentru deciziile luate prin raportarea la un simulacru de democraţie.

Arheologia este un domeniu care în mod normal nu tratează probleme politice. Totuşi, de-a lungul timpului ne-am obişnuit ca politicul să răstălmăcească informaţiile de factură arheologică în propriul interes. Totodată, mare parte a instituţiilor de cercetare din România se găsesc în subordinea unor structuri cu coloratură politică – ministere, autorităţi locale. Partea substanţială a finanţărilor proictelor de cercetare vin din aceeaşi direcţie. Etc. etc.
Din aceste considerente, a lăsa politicul pe din afara discuţiei constituie o scuză falsă. Dar aceasta nu înseamnă că rândurile următoare ar urmări un "atac" politic, cât o încercare de a atrage şi această autoritate în discuţia pe care o purtăm. Şi de aceea...

Mandatul actualului ministru al culturii şi cultelor, doamna Mona Muscă, a început sub auspiciile unor discuţii în mass-media provocate de domenii arondate ministerului pe care-l conduce. Trei luni de mandat – trei probleme din departamentul "cultură" al minsterului au ajuns la urechile publicului.
Gestionarea unuia dintre ele nu ne interesează decât în calitatea noastră de cetăţeni. Şi mă refer aici la scandalul "Teatrul Naţional din Bucureşti", care a urmat incendiului declanşat la Teatrul de Operetă "Ion Dacian".
În schimb gestionarea celorlalte două ne vizează în mod direct. Cazurile "Trianon" şi "Mircea Angelescu", ne-au adus în faţă un minister şi o doamnă ministru care fug de responsabilitatea unui dialog; care fug de responsabilitatea enunţării unei opinii. Ascunsul după lege, într-un caz, şi după "prezumţia de nevinovăţie" evocată într-o situaţie evidentă de plagiat, în celălalt, ne aduc în faţă aceleaşi autorităţi opace, fricoase, cu care ne-am obişnuit în ultimii ani.
Şi aici deschid o mică paranteză. Ce o mai însemna această expresie "ultimii ani" care iată, ne vine atât de des în vârful buzelor sau al degetelor, după caz? Autorităţile din România sunt opace de un an – doi sau, după cum am eu impresia, sunt opace de cel puţin o generaţie sau două? Şi aici închid paranteza.
Personal mă aşteptam ca implicarea să fie mult mai vizibilă. O persoană care ne-a obişnuit în ultimii ani cu prezenţe active la probleme de actualitate, o persoană care înainte de a fi politician este (sau a fost?) cercetător tot la un institut din subordinea Academiei (Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan") trebuie să fi avut o opinie în cazul plagiatului domnului Mircea Angelescu. Plagiat care, indirect, îi aduce atingere şi domniei-sale, în însuşi crezul său profesional.

Arheologia încotro?

Îmi deschideam acest eseu printr-o referire la întâlnirea intitulată "Arheologia încotro". Spuneam că a fost o iniţiativă lăudabilă, şi îmi menţin afirmaţia. Comunitatea celor interesaţi de arheologie – profesionişti, învăţăcei sau simplii curioşi – are nevoie de o definire a mersului arheologiei din România.
Aflată vreme de aproximativ 45 de ani pe un făgaş stabilit de un stat, iniţial comunist-cosmopolit şi ulterior comunist-naţionalist, arheologia română a lăsat de o parte obiceiul discuţiilor cu privire la direcţiile care sunt de urmat în această ştiinţă. Textele programatice nu au mai fost supuse discuţiei, evoluţiile conceptuale din alte spaţii geografice au fost făcute uitate. Deschiderea proclamată după 1990 a rămas numai în teorie, mentalităţile locale nefiind încă pregătite să o accepte.
Teama de a vorbi deschis cu cei din jur, justificată de mitul atotputerniciei Securităţii, s-a transformat în anii post-1990 într-un soi de autism generalizat. Fiecare regiune/centru de cercetare sau de învăţământ s-a întors spre sine, în încercarea de a-şi apăra bunurile cucerite de-a lungul anilor. Se poate constata în acest sens un soi de endogamie ştiinţifică – fiecare progenitură a unui astfel de centru rămâne pe loc, să se dezvolte şi să crească noi generaţii, fiind cu greu acceptat de un alt centru.
Astfel, discuţiile au fost limitate la maximum, urmărindu-se păstrarea unui status-quo. Nimeni nu pune în discuţie ideile enunţate de cei din afara grupului, nimeni nu aduce critici serioase, pentru că exită întotdeauna lucruri care nu vrem să fie criticate şi atunci mai bine nu tulburăm apele.

Şi de aici putem intra şi în cele câteva rânduri de invitaţie la discuţie (iată o primă critică care poate fi pornită chiar la adresa acestui text – de ce repetă omul ăsta în câteva rânduri la nesfârşit cuvântul "discuţie"? Nu ştie să găsească alţi termeni, deoarece limba română este aşa de bogată?).
Evoluţia stărilor de fapt din arheologia românească ne-a arătat că un prim pas care trebuie făcut este acela de identificare şi stabilire a unei strategii de evoluţie a acestei ştiinţe. Dacă şi pentru alte domenii, nu neapărat ştiinţifice, s-au putut stabili strategii de evoluţie, acelaşi demers trebuie întreprins şi în cazul arheologiei.

Ce urmărim prin practicarea arheologiei? Şi aici intervin câteva adevăruri supărătoare pentru practicanţi: urmărim să tocăm nişte bani, în general publici, pentru a practica un hobby personal? sau urmărim să cercetăm cu adevărat ceva? Şi, dacă se răspunde afirmativ celei de-a doua întrebări, ce este acel ceva? Şi cum realizăm această cercetare?

Cui ne adresăm cu rezultatele cercetării noastre? Revin la întrebarea de mai sus – cu bani publici ne adresăm numai nouă înşine sau trebuie să comunicăm şi cu publicul? Cum facem această comunicare? Introducerea unor sisteme moderne de comunicare (computere, conexiune la reţea şi Internet, telefon) nu înseamnă că se rezolvă problema comunicării! Adoptăm în continuare ideea conform căreia, dacă alegem să comunicăm, o facem cu cei din aceeaşi tagmă cu noi sau o facem şi cu publicul larg? Şi care sunt mijloacele şi limbajul prin care ducem la îndeplinire acest demers?
Ce facem cu produsele cercetărilor de teren – trecute şi viitoare? Ce se întâmplă cu tonele de materiale adunate în depozitele institutelor, muzeelor şi universităţilor din ţară? Şi cu tonele ce se pregătesc să sosească din campaniile viitoare de săpătură? Luăm decizia de a le cerceta/înregistra sau ajungem să le ignorăm şi să le trimitem la gropile de gunoi ale localităţilor? Dacă le înregistrăm, există o metodă de înregistare (ştiu că există, nu vă legaţi de această mică chichiţă) – este ea definită în aşa fel încât să fie utilă, şi dacă nu, cum poate fi îmbunătăţită?

Sistemul de pregătire al viitorilor cercetători este structurat în aşa fel, încât să conducă la apariţia unor oameni deschişi către nou, către dialog, către îndoială? Oferă sistemul de învăţământ istorico-arheologic premisele pentru alegerea corectă a opţiunii de specializare? Este corectă amestecarea arheologiei cu istoria, în căutarea de a creea cercetători în acest domeniu?

Care sunt sursele de finanţare potrivite pentru cercetarea arheologică? Finanţările private sunt nocive cercetării sau, din contră, o pot susţine? Adoptăm sistemul săpăturilor de salvare ca principală sursă de finanţare şi de conducere a cercetării de teren sau preferăm să menţinem sistemul "cercetării fundamentale"? Optarea pentru oricare dintre aceste sisteme (sau oricare altă variantă) trebuie să se facă într-un mod deschis, programatic, astfel încât finanţatorul – cetăţeanul sau investitorul privat – să aibă definit un orizont de aşteptări.

Sunt multe întrebări la care trebuie să răspundem în încercarea de a defini care este rolul actual al arheologiei şi care este poziţia noastră în raport cu aceasta. Multe întrebări se vor naşte de acum înainte, iar discuţiile purtate în jurul acestora vor constitui pentru autorităţi suportul în redactarea documentelor necesare desfăşurării activităţii de arheolog. Sperăm ca de data aceasta impunerea voinţei unilaterale şi simulacrul de mulţumiri adresate simulacrului de participanţi la elaborarea unui set de acte normative¹ să rămână de domeniul trecutului.

Ştefan Roşeanu
archaeology.ro

Notă:
1. vezi M. Angelescu, Standarde si Proceduri în arheologie, Bucureşti, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, 2004, p. 13 şi discuţiile purtate pe situl www.archaeology.ro (http://www.archaeology.ro/angelescu01/angelescu01.htm)

Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro

[Back to Top] [Home]

The contents of this site - text, images, and data - are intended for personal information only. Written permission from EA-online is required for the publication of any material. Any use of this material should credit the European Archaeology - online.

A Grammar of the Archaeological Language: understanding the Romanian Archaeology