Opinii despre stările din arheologia din România

1. Lucrarea d-lui Mircea Anghelescu

Indiferent de câte de utilă și de justificată ar fi punerea în ordine a stărilor din arheologia românească, forma de apariție este o gravă eroare morală. Din păcate, ea se așeaz în părelungirea unor practici care aparțin nu doar unor funcționari de stat, ci acelora patronate de către Academia Română (cazul ultimului tratat al Istoriei Românilor). Faptul că în jurul acelei lucrări nu s-a făcut decât o vâlvă oarecare, nefinalizată cu sancțiuni juridice, va da mereu curaj celor care duc lipsă de inspirație și sunt obligați să aibă publicații (pentru promovări, consolidarea prestigiului social deja obținut, ori pentru a pretinde augmentarea sa).

În concluzie, cel mai normal final al constatării plagiatului ar fi argumentarea lui în justiție, iar ca sancțiune, și solicitarea ori forțarea demisiei imediate a făptuitorului.

2. Unde suntem

În momentul în care precedenta guvernare politică s-a instaurat, una dintre scopurile propuse și pe deplin realizate, a fost aceea de a anihila orice voce care să perturbe concepțiile personale ale d-lor Răzvan Theodorescu și Ioan Opriș. În concret, cele două comisii naționale (de Arheologie și a Monumentelor Istorice), care trebuiau să fie nu numai foruri de consultanță, dar și factori de decizie în adoptarea reglementărilor necesare, au fost reduse treptat la simple caricaturi; fie prin oamenii numiți în fruntea sau componența lor, fie prin mijloacele cele mai perverse posibile (din care notez doar sistemul de ne-decontare al deplasărilor de la București, combinat cu excluderea selectivă a indezirabililor care nu puteau să-și achite din salarii costurile de călătorie).

Din exterior am putut constata, cu vădită îngrijorare, creșterea geometrică a numărului de "experți" și "specialiști" pe care Direcția d-lui Angelescu a promovat-o în anii din urmă. Criteriul principal a fost de un formalism cras: oricine cumula o prezență fizică pe mai multe șantiere, avea dreptul să primească un asemenea titlu. Efectele acestei generoase gratulări cu titluri au fost nule: orice fel de săpături arheologice au putut fi asumate de orice fel de arheologi, ca și când specializarea nu ar fi fost contat absolut de loc. Drept urmare, un preistoricean a primit autorizare să cerceteze castelul de la Lăzarea, altul biserica de la Abram, altul pe cea de la Sântimbru, un arheolog "generalist", de epocă dacic și răomană deopotrivă, a săpat cu nonșalanță poarta cetății medievale de la Alba Iulia, sub cuvânt că la origine ei se aflau structuri romane.

Gravitatea stărilor din arheologia românească le pot sublinia îndeosebi în dreptul arheologiei monumentelor istorice. Sub cuvânt că nu pot exista două foruri de tutelă pentru arheologie, subcomisia de arheologie a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice a fost desființată. Compensativ, în Comisia Națională de Arheologie (CNA) au intrat însă specialiștii care erau reclamați de cele mai periclitate și mai importante situri istorice, respectiv arheologii medieviști atestați în mod special, tot de către structurile Ministerului Culturii. Cu alte cuvinte, ieri și astăzi, asupra oportunităților de intervenie arheoloțgică la monumente istorice au luat decizii numai arheologi de epocă preistorică sau clasică, când solicitările au ajuns până la CNA, dar cel mai des de biroul d-lui Angelescu. Același serviciu și, mai apoi Direcție a Ministerului Culturii, ar fi trebuit să urmărească, în teritoriu, felul în care structurile de control au fost constituite pe lângă Consiliile locale. În fapt, acea "poliție" arheologică care să vegheze la controlul patrimoniului îngropat. Fără să fie autoritatea de execuție, aceea urma să ofere soluționarea săpăturilor, în mod liber, și în spiritul concurenței, tuturor celor care erau atestați în specialitatea reclamată de către obiective.

Cum s-a realizat acest proiect frumos: arheologii de patrimoniu sunt adesea executanții propriilor decizii de intervenție arheologică, în unele părți (exemplu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca) s-a instituit un monopol absolut al cercetării arheologice pe un anume teritoriu, structurile private sau alternative (deși legal atestate) au fost literalmente vânate, fățiș și programatic de fosta administrație pentru a le scoate din peisaj. Una dintre urmări este aceea că, spre deosebire de toate meseriile implicate în restaurarea monumentelor istorice (arhitecți, restauratori de frescă, constructori) sau spre deosebire de toate șantierele de salvare de pe autostrăzi, arheologilor români li se cere să fie "patrioți" și să fie cel mai prost plătiți; în unele situații s-a ajuns acolo că muncitorii necalificați obțin câștiguri mai mari în lucrările de execuție.

Există la această oră numeroase orașe istorice care nu dețin arheologi specialiști în arheologia de monumente (Timișoara, Caransebeș, Lipova, Orăștie, Sebeș, Alba Iulia, Mediaș, Sighișoara, Brașov, Bistrița, Turda, Baia Mare, Hunedoara - care deține, la cunoscutul castel, doi arheologi preistoriceni !). În majoritatea acestor situri, distrugerile se produc cotidian, sub impactul urbanismului contemporan. Una dintre cele mai bune ilustrări de administrate a arheologiei urbane îl oferă orașul Cluj. Dacă nu ar fi fost numai manipularea arheologiei în vremea administrației Funar, managerii muzeului, toți câți s-au succedat, nu au făcut din arheologie decât un exercițiu de strângere de bani pentru tot felul de alte scopuri, numai pentru publicarea rezultatelor obținute nu. Orașul cu cea mai mare concentrare de specialiști arheologi, nu face decât să clameze opinii, fără producă, concret, nimic din documentele arheologice pe care le-a monopolizat. El continuă să fie o "insulă" de stări particulare, în timpul în care, la Sibiu, datorită incompetenței arheologilor instituției muzeale, arheologia orașului a fost minunat asumată de firme private !

Voi invoca și cazuri pe care ar fi greu să le calific în alt capitol decât într-acela al totalei desconsiderări a controlului arheologic și al dreptului de autor al specialiștilor arheologi. În cetatea Râșnov, antreprenorul italian (Alberto Drera) a refuzat plata lucrărilor de arheologie, continuând să intervină masiv și mascat cu lucrări subterane; deși sesizată Direcția Arheologie nu intervine. În cetatea Târgu Mureș, deși șantierul este activ și are șef de șantier, se acordă autorizație de efectuare a cercetării pentru un specialist de epocă romană. În cetatea Oradea, aceeași situație, în care antreprenorul de monument (d-l Szabó Bálint), evită responsabilul de șantier arheologic, instituția muzeală și contactează, pentru lucrări de subsol meschine, un tânăr fără responsabilități, pe care nici nu-l plătește.

Prigoana oficială împotriva firmelor private a fost nu numai selectivă (ea a ferit, de pildă, firma "Damasus"), ci și imposibil de acoperit cu adevărat. Instituțiile private, deținătoare de patrimoniu, au preferat, acolo unde s-a putut, să nu lucreze cu instituții bugetare (datorită mecanismelor financiare greoaie, lipsei de motivare reală a cercettorilor impliăcați direct, neînțelegerii exacte a exigențelor "arheologiei contractate". Poate soluția instituție de stat-patroană, cum pare a deveni Muzeul Național de Istorie din București, prin administrarea directă a cercetărilor arheologice din Munții Apuseni sau de la autostrăzile Transilvaniei, este una mai potrivită ? Ar fi totuși de știut, cum este posibil ca în contractele care se semnează apar clauze de confidențialitate, pentru o problemă care privește recuperarea culturii materiale naționale sau de ce anume, din aceleai contrșacte se solicită avizul "marelui patron din București" pentru agrearea subcontractărilor (pentru transport, angajări de muncitori, asistență computerizată etc.)?

Altă "politică" ieșită dinspre managerii arheologiei din cadrul Ministerului Culturii a fost aceea a împărțirii în cel mai egalitarist mod, a firmiturilor de subvenții financiare. Caz concret, indiferent de tipul și importanța obiectivelor, de sprijinul sau nu al autorităilor locale,ț fiecare județ s-a împărtășit anual de un singur șantier arheologic, cu aceeași sum ! ăDar au fost și excepții. Iată două: Histria, în care d-l Anghelescu a contat ca membru al colectivului de cercetare și județul Arad, unde un al doilea obiectiv, pentru care Muzeul local nu a cerut bani, l-a primit totuși, în exact același cuantum, cu celălalt, de importanță istorică excepțională, pentru care autoritățile locale asiguraseră un partenerariat financiar important. Selecția națională ar fi fost, probabil prea simplă: numai acele obiective care pot fi studiate, care au disperată nevoie de a fi cercetate, care au sprijin serios din partea autorităților locale sau de altă natură (asociații, firme etc.), numai de către acei specialiști care s-au dovedit nu doar să fie prezenți pe șantiere, ci să producă bunuri sociale (documente arheologice publicate).

Centralismul excesiv care, aparent conduce astăzi destinele arheologice din România este nu numai contrar spiritului european, dar și grav în aplicare. România este constituită din provincii care au avut evoluții istorice diferite și specifice, în care repartiția patrimoniului este cumplit de inegală. De ce s-ar cere unui ardelean să știe cum trebuie să administreze situațiile arheologice ale orașului Iași, de pildă ? Nici cea mai mică umbră de structuri provinciale nu a fost admisă, în afara unor "pseudo-regiuni" interjudețene artificioase.

Obtuzitatea managerială care guvernează astăzi rezidă și în totala lipsă a strategiilor de dezvoltare a arheologiei din România. Nici un program nu a promovat, dinspre autoritatea centrală, nașterea băncilor de date complementare CIMEC-ului, publicarea patrimoniului arheologic care zace în muzee sub un obroc mai strașnic decât documentele din arhive. Programele de atestări de arheologi se derulează ca în cele mai bune vremuri ale perfecționărilor profesionale anterioare anului 1989. Sesiunea Națională de Arheologie este o antrepriză megalitică și falimentară, care nu reușește decât să-i adune, dintr-o dată și într-un singur loc pe toți arheologii din România. Nici un program realist, punctual, nici un for cu adevărat de discuție nu a fost vreodată patronat de administrația politică, în care d-l Angelescu pare să marcheze continuitatea. S-a interesat vreodată, Direcția d-lui Angelescu de o inițiativă privată ca aceea a Asociației Arheologilor Medieviști din România ? dar de revista "Arheologia Medievală" care se publică deja cu o consecvență care o întrece cu mult pe aceea "Buletinului Monumentelor Istorice" ? Nici un fel de invitație sau stimulente nu au fost îndreptate către instituțiile de învățământ superior pentru a-și modifica programele. Arheologia monumentelor a fost și este în grea suferință: a fost oficial decapitată în 1977, apoi, din nou, în 2000. Nici o țară de lume nu trăiește o asemenea discrepanță de atitudini, verbale și faptice, față de trecutul ei direct. Încă formarea poporului român se scaldă în neguri; nu ne cunoaștem întemeierile de început, nu le putem înnobila, cu date noi, pe cele care se mai păstrează; monumentele cad peste noi înainte de a le aduce la o viață care să însemne ceva pentru locurile în care se găsesc (inclusiv revitalizare economică).

Adrian Andrei Rusu

Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro