Pornind de la cele trei cărți publicate recent de d-l Mircea Angelescu, am considerat că este necesară lansarea pe website-ul nostru a unei teme de dezbatere referitoare la arheologia din România și economia de piață, un fel continuare a unei discuții începute de noi anul trecut despre arheologia română. În cadrul acestei teme ne doream să publicăm recenzii ale acestor cărți pe care le vedeam ca puncte de pornire pentru o dezbatere referitoare la "starea" arheologiei din România.

Datorită ultimelor evoluții această dezbatere nu poate avea însă loc deocamdată.

Despre cine face reforma arheologiei din România: spre capitalism, în zbor...…
Personal mi-aș fi dorit să recenzez Arheologia și tehnicile de management, una din cărțile autorului mai sus-menționat. În Prefață și în primul capitol sunt cuprinse unele idei critice ale autorului referitoare la starea arheologiei din România. Nu aș fi dorit să discut neapărat aceste critici; aș fi dorit să discut mai ales poziția de pe care sunt făcute. D-l Angelescu de ani buni ocupă funcții importante, destul de aproape de vârful piramidei ierarhice a sistemului centralizat care guvernează comunitatea arheologică. Cred că nu poți să critici faptul că "arheologia în cea mai mare parte funcționează la fel ca înainte de 1989" (op.cit., 9) de parcă ai fi în "opoziție", când de fapt ai făcut parte din "sistem" și, în consecință, ai contribuit la reproducerea lui. Acest sistem este direct răspunzător de lipsa unei strategii coerente de desfășurare a săpăturile arheologice din România, de lipsa de transparență și modul subiectiv de acordare a finanțărilor din bugetul public sau de prezența timidă a inițiativei private. Cred că este de-a dreptul cinic să vorbești de "lipsa de proiecte tematice la scară regională" (op.cit., p. 11) atâta vreme cât nu ai organizat un cadru legal de licitare a proiectelor de cercetare. Ne plângem de existența materialelor "suficiente pentru publicarea a sute de monografii care stau ascunse în depozitele în care nu intră nimeni cu anii" (op.cit. p. 13) dar, nu numai că nu încurajăm, prin finanțare, prelucrarea și publicarea acestora dar, mai mult, alimentăm continuu cu bani aceleași șantiere începute cu decenii în urmă, unele cu rezultate nepublicate sau prea puțin publicate. Ne plângem că arheologia "cultivă și transmite din generație în generație un limbaj tip, un adevărat "argou arheologic" greu de înțeles chiar pentru un om educat" (op.cit., 17-18) dar în același timp încurajăm perpetuarea acestui stil de a scrie, prin normele de publicare ale Cronicilor, volume anuale scoase cu bani publici.

Autorul insinuează destul de subtil că arheologii aflați la baza sistemului piramidal, centralizat sunt responsabili de aceste probleme prin "refuzul de a schimba atitudini, mentalități și acțiuni" (op.cit, p. 9). Prin poziția pe care o ocupă autorul în "sistem", prin tonul agresiv adoptat, mesajul (poate bine intenționat) pe care îl transmite cartea pornește de la aceeași premisă de la care porneau și textele lui Roller, pe care le mai citim periodic, din curiozitate, în numerele SCIV din anii '50: arheologii sunt un personaj colectiv, o masă amorfă care doar trebuie să aplice directivele "de sus".

Atunci, arheologului i se cerea, prin comandă politică, să descopere în trecut probleme (precum "luptele de clasă", "exploatarea" etc.) aflate în mintea unor alți "clasici". Acum arheologii trebuie să scrie toți, la comandă, într-un stil "accesibil" publicului, pentru a justifica utilitatea arheologiei în România; arheologia este rezumată doar la statutul de produs "care trebuie vândut pentru a recupera costurile investite, ceea ce presupune dezvoltarea unei strategii de marketing care să asigure vânzarea, o strategie care să convingă publicul să-l cumpere" (op.cit, 10). Dacă mesajul lui Roller era "spre comunism, în zbor…" al d-lui Angelescu este "spre capitalism, în zbor…".

Prin încurajarea adoptării de "strategii de marketing care să asigure vânzarea" (op.cit., 10) se încurajează iarăși (la fel ca în perioada comunistă) practicarea de către arheologi a unui limbaj dublu. Înainte de '89 arheologii erau obligați să producă discursuri oficiale pentru a avea "liniștea" de a scrie texte "științifice". Acum pentru a "face cercetare" trebuie "să-și vândă marfa" pentru a face rost de banii necesari. Consider că arheologia nu este doar un "produs", este, în primul rând, o interpretare din prezent a trecutului; dorina noasțtră, modestă, de "a cunoaște trecutul" și de a "produce" cunoaștere. Sunt de acord că oamenii care nu "fac" arheologie (pe care prea adesea îi includem în noțiunea totalizantă de "public") trebuie să cunoască sau să participe la efortul nostru modest de a "cunoaște trecutul". Dar cred că acești oameni nu trebuie desconsiderați prin presupunerea c ănu pricep decât un "limbaj accesibil". Nu trebuie să-i desconsiderăm presupunând aprioric că sunt atrași doar de aspectele "exotice" alte trecutului, cum ar fi "canibalismul", exemplu pe care ni-l oferă d-l Angelescu (op.cit., 18). Pentru a fi "atrași" de arheologie, oamenii nu trebuie să recunoască în trecut "idei exotice" colportate în prezent. Cu alte cuvinte, nu trebuie să le vindem iluzii și cu atât mai mult să ridicăm la nivel de politică oficială vânzarea iluziilor.

Pe scurt, nu sunt "anti-capitalist" dar consider că arheologia din România nu trebuie să fie "un proiect" impus "de sus". Fiecare arheolog are interpretări, așteptări, interese diferite legate de disciplina pe care o practică. În consecință, arheologia din România ar trebui să fie o sumă de "proiecte" aflate într-o continuă dezbatere.

Sugerând în mod mai mult sau mai puțin subtil că arheologii - care resimt efectele acestui "sistem" centralizat, înghețat, imobil, căutând disperați surse alternative de finanțare într-o societate în care legea sponsorizării nu încurajează acest lucru, privind neputincioși, frustați, invidioși cum alții sunt favorizați în detrimentul altora pe criterii "bănuite dar necunoscute" (pentru a cita un prieten) în lipsa unui cadru legal, transparent de licitare a proiectelor - sunt responsabili de "starea actuală a arheologiei române" mi se pare o dovadă de cinism și ipocrizie.

Dar faptul că te afli în poziția în care prin acțiune politică poți modifica "sistemul" și nu numai că nu faci nimic să-l schimbi dar, mai mult, contribui la perpetuarea lui mă face să consider că rândurile de mai jos (care se doresc a fi o critică) se transformă într-o profesiune de credință:

"Sistemul" este imuabil și trebuie conservat. Cercetătorii ajung în acest sistem după reguli stabilite prin cutumă și care nu trebuiesc discutate. Cei care reușesc să ajungă destul de sus, îi descoperă brusc "binefacerile" și atunci nu mai sunt interesați de reformarea pe care și-o propuseseră în tinerețe."
(Mircea Angelescu, Arheologia și tehnicile de management, București, 2004, 13-14)

Despre ghilimele și intrarea în legalitate
Așadar, ne propuneam o dezbatere, pe website-ul nostru, referitoare la problemele arheologiei din România. Scopul discuțiilor nu era doar critica poziției d-lui Angelescu ci a întregului "sistem". Din dezbatere și polemică doream să reiasă "proiecte" de liberalizare a "pieței" ideilor, de descentralizare a sistemului, de încurajare a inițiativei private în arheologie. Cărțile d-lui Angelescu ar fi trebuit să fie doar un punct de pornire a acestei dezbateri.

Am constatat, însă, cu stupoare faptul că una din cărțile d-lui Angelescu este un plagiat așa cum, extrem de convingător, a argumentat colegul nostru Tiberiu Vasilescu. Mai mult, textul cărții în cauză este același cu anexele ordinului de ministru care acorda valoare juridică standardelor și procedurilor. Am considerat acest plagiat un "accident" apărut în demersul nostru. Pentru noi, era de la sine înțeles faptul că d-l Angelescu trebuie să-și asume răspunderea (inclusiv politică) a acestui act de plagiat.

Îmi dau seama că dezbaterea de care vorbeam mai sus nu poate avea loc acum. Mesajele de susținere pe care le-am primit exprimă indignarea față de acest plagiat, lucru firesc în comunitatea noastră arheologică în care aceste acte abia dacă se pot număra pe degetele de la o mână. Reacțiile d-lui Angelescu și ale d-nei Mihai încearcă să reducă gravitatea acestui act la dimensiunile sale "juridice". "Nu am verificat ce se va tipări și de aceea a apărut greșeala", ne spune d-l Angelescu (ziarul Cotidianul nr. 37 din 15 februarie 2005, p. 5). Pentru a evita acest lucru, poate ar fi fost bine ca d-l Mircea Angelescu să citească rândurile referitoare la "Criterii editoriale" din cartea lui Mircea Angelescu, Arheologia și tehnicile de management, p. 86-87.

"Cartea, dintr-o regretabilă greșeală, a plecat la tipar într-o variantă care era cea publicată prin ordinul Ministerului Culturii și Cultelor, deci fără a avea sursele citate, precum și bibliografia aferentă ", ne spune d-na Mihai (ziarul Cotidianul, același număr). Așa cum rezultă din declarația de mai sus, cartea d-lui Angelescu se compune din: varianta "publicată prin ordinul" ministerului, indicarea surselor citate și bibliografia aferentă. Adică pentru a folosi un limbaj matematic:

Fiind în cea mai mare parte o traducere asumată ca o lucrare personală, cartea rămâne un plagiat indiferent câte surse ar cita d-l Angelescu. Ce va face? Va pune cea mai mare parte a textului cărții d-sale în ghilimele? În acest caz îi sugerăm să pună în ghilimele și anexele ordinului de ministru. De asemenea ar trebui să pună în ghilimele și Despre Standarde și Proceduri în arheologie din volumul Cronica Cercetărilor..., 2004. Să înțelegem că și apariția Cronicii se datorează unei "regretabile greșeli"?

Cea mai mare parte a conținutului unei cărți publicată de o persoană care ocupă o înaltă funcție în sistemul nostru instituțional trebuie pus între