Au trecut doi ani de când am semnalat și dovedit pe site-ul nostru plagiatul făptuit de Mircea Angelescu. Nu a existat nici o consecință. Din contră, recent el a fost numit în funcția de director al Direcției Generale Patrimoniu Cultural Național din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor (MCC) și, totodată, continuă să fie angajat al Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan" al Academiei Române. Ca să folosesc un limbaj de lemn la modă (specific aparatului birocratic al MCC), menționez că acest scurt text are un "grup țintă" foarte precis: Angelescu, susținătorii, colaboratorii, admiratorii, criticii lui muți sau co-interesați și "neutrii". Cu alte cuvinte, mă refer la modul în care arheologii au reacționat față de plagiatul comis de Angelescu, fără a avea pretenția că "tipologia" propusă este una completă sau că granițele dintre "tipurile de reacție" ar fi atât de clare pe cât ar putea să pară din expunere. Această "tipologie" se bazează atât pe textele apărute pe site ulterior anunțării plagiatului, cât și pe discuțiile avute pe marginea acestei teme cu unul sau altul dintre arheologi.

În prima categorie se înscriu susținătorii dedicați sau conjuncturali. Persoanele din această categorie au o singură motivație: accesul direct sau indirect la puterea legitimă. Ei reprezintă "supraviețuitorii", cei ce se adaptează la orice context socio-politic și adoptă tipul de discurs corespunzător pentru a obține bunăvoința instanțelor superioare. Sunt dispuși să justifice orice tip de regim doar pentru a-și păstra și/sau spori privilegiile. Simptomatic mi se pare faptul că "susținătorii" lui Angelescu ne-au etichetat drept "talibani". Acest tip de strategie prin care se urmărește demonetizarea și implicit reprimarea opoziției noastre este identic cu retorica propagandei (neo-)comuniste: între anii 1945-1964 luptătorii din munți și deținuții politici erau considerați "bandiți" ce ar fi uneltit împotriva construirii "raiului comunist", în timpul "epocii de aur" opozanții regimului ar fi fost "nebuni" ce trebuie internați, protestul din iunie 1990 din Piața Universității ar fi fost organizat de "bande fascisto-legionare" ce și-ar fi dorit distrugerea nou-născutei "democrații originale" din România etc. Dușmanul momentului cel mai mediatizat este fundamentalistul islamist; fiind "talibani", noi am urmări distrugerea tuturor lucrurilor de inspirație occidental-europeană clădite cu trudă și spre binele practicii arheologice românești de Angelescu. Ne-am demascat!

Din cea de a doua categorie fac parte "criticii co-interesați" și "criticii muți". În cazul primilor, motivația de a condamna plagiatul comis de Angelescu izvorăște din dorința de a pătrunde, de a-și întării poziția sau de a promova în ierarhia de putere existentă, sau de a-și impune propriul monopol. Același lucru se poate spune și despre cei care au criticat în cerc restrâns fapta lui Angelescu, dar au decis că este mai bine să nu-și exprime public punctul de vedere; motto-ul lor este următorul: "Este bine să fii curajos, dar prudent!". Unii dintre ei consideră că în spatele protestului nostru se află obiective obscure, că suntem manipulați de unul sau de altul, că am fii agenții unor grupuri de interese, că la mijloc ar fi vorba de o luptă intestină pentru putere. Cuvântul "putere" este utilizat de ei în mod simplist - ca sinonim cu avantaje - fără să realizeze că nu există relații sau acțiuni sociale în afara puterii. Divergențele provin din faptul că Angelescu și toți cei ca el își folosesc puterea într-un sens pe care eu îl condamn: politizare, centralizare, monopol etc. Cu cât un individ deține mai multă putere, cu atât ar trebui să fie mai responsabil, să acționeze democratic. Fiecare trebuie să-și utilizeze capitalul simbolic acumulat pentru a critica continuu, în funcție de câmpul lui/ei de competență, ceea ce consideră că este nociv în societatea în care trăiește și își practică meseria. Scopul principal este lupta împotriva oricărei forme de dominații sau opresiuni.

A treia categorie este compusă din "neutrii". Ei nu au nici o părere (sau dacă au o țin numai pentru ei), de teamă de a nu avea dezagremente, pentru a nu-și periclita poziția deținută. Lipsa de atitudine față de plagiatul comis de Angelescu echivalează cu o formă aproape patologică de autism etic, ca să folosesc expresia lui Daniel Barbu. Acești oameni "călduți" fac posibilă oricând instaurarea și perpetuarea unui regim autoritar. Prin apatia de care dau dovadă, cedează libertatea de a-și alege singuri drumul pe care doresc să meargă autorităților politice ce vor decide în numele lor.

În concluzie, marea majoritate a arheologilor asistă la frauda comisă de Angelescu, la imixtiunea politică a MCC în câmpul arheologic și în general la tot ceea se întâmplă în societatea românească, cu ochii larg închiși. Avem de a face cu o condamnabilă neasumare a responsabilității ce le revine pentru modul în care este (re)construită practica arheologică din România. Din perspectiva celor spuse mai sus, autonomia arheologiei românești este mai degrabă o caricatură, iar rolul arheologilor, din perspectiva MCC - simpli bufoni ai regelui.