De la început mi-am dorit ca site-ul nostru www.archaeology.ro să fie un fel de manifest împotriva discursului dominant din arheologia românească și nicidecum un mediu care să copieze/imite sistemul academic deja existent. Acest din urmă sistem continuă să susțină/promoveze miturile "obiectivității", "omului de știință" sau "neimplicării politice". Eu cred că arheologia, ca demers cultural, are loc în prezent și nu poate scăpa niciodată pe deplin de constrângerile morale, sociale sau politice existente într-un anumit context. Pretinsa neutralitate nu face altceva decât să susțină tacit ideologia celor care dețin puterea. Adepții refugiului într-un "turn de fildeș" al științei obiective și neinfluențabile, justifică de fapt, pasivitatea, lașitatea și compromisul (cum bine spune Daniel Barbu), din care se hrănește orice dominație.

Asemenea celor care înainte de 1989, au participat fie activ, fie prin "retragerea în propria meserie", la consolidarea și dăinuirea regimului comunist, mulți dintre arheologii români nu sunt nici astăzi - în condițiile libertății - capabili să critice contextul instituțional și cel socio-politic în care ne desfășurăm activitatea și care influențează în mare măsură rezultatele practicii arheologice. Dovadă în acest sens este faptul că nu exist niciă un fel de dezbatere privind bazele teoretice/epistemologice ale meseriei noastre, preferându-se confortul certitudinii oferite de discursul pozitivist.

Din punctul meu de vedere, arheologii ar trebui să pună accentul pe critică și reflexivitate/introspecție și să renunțe la nevoia de certitudine (rețete). Trebuie să avem dezbateri cu ceilalți "colegi de breaslă" și să fim critici nu numai cu noi înșine, dar și cu strategiile de funcționare ale oricărei instituții de care practica arheologică este legată, fie direct, fie indirect. Arheologia nu înseamnă numai săpături, obiecte sau publicarea de lucrări "științifice", ci și lupte pentru prestigiu social, ascensiune social, obținăerea de avantaje materiale, pe scurt - lupte pentru putere. Deși cu toții suntem implicați, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin, în competiția pentru acumularea de "capital simbolic", puțini arheologi au curajul să recunoască asta, celor mai mulți plăcându-le să se (re)prezinte ca doctor, profesor universitar, academician, cercetător, șef de șantier(e), conducător de grant(-uri) etc. etc. Toate acestea trebuiesc supuse analizei.

Cum s-a ajuns la plagiatul realizat de Mircea Angelescu? De ce niciodată până acum, arheologii nu au reacționat public (în scris) față de politica de monopol a Institutului Național al Monumentelor Istorice sau a Direcției Arheologie din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor? De ce a trebuit să prezentăm pe site-ul nostru dovezi incontestabile, pentru ca, în sfârșit, măcar unii arheologi să-și exprime oficial punctele de vedere? Tocmai datorită acestor micropolitici în care toți cei implicați au ceva de câștigat sau de pierdut. Pentru că mulți dintre ei au fost dresați în spiritul totalitarismului comunist și al uneia dintre aliatele acestuia - "știința obiectivă": adică, să-și vadă de meserie, să nu se implice, să nu critice, să fie obedienți, pentru că nu este bine "să te pui" cu mai-marii momentului, nu poți lupta împotriva sistemului, nu ai nimic de câștigat dintr-o astfel de confruntare inegală, mai ales în condițiile în care nu ocupi o poziție importantă în ierarhia academică sau în sistem. Este extrem de nociv a crede că în arheologie (sau în societate, într-un sens mai larg), reformele/schimbările se pot produce numai "de sus în jos", la inițiativa guvernanților. Această idee este produsul unei gândiri totalitare. Prin tăcerea lor, motivând că "fac doar știință" (adică se ocupă de "lucruri serioase"), că nu este important să analizezi contextul socio-politic în care se produce cunoașterea, ei au făcut posibilă ascensiunea unui om ca Angelescu.

Problema nu este doar plagiatul: să nu ne facem iluzii că avem de a face doar cu încălcarea normelor deontologice ale unei meserii practicate "profesionist", "științific", "obiectiv". Într-o țară în care tot ceea ce trăim astăzi este opera elitelor comuniste (sau formate în spirit totalitar), "convertite" post 1989 la democrație și liberalism (amestec difuz de practici autoritare și capitalism agresiv), nici câmpul arheologic nu poate arăta altfel: sistem centralizat, autoritar, intolerant cu cei care gândesc "altfel", alături de așa-zise încercări de "reformare". Impresia mea este că ceea ce definește cel mai bine atât politica, cât și practica arheologică din România, ca să nu mai vorbesc de Mircea Angelescu, este MIMETISMUL.

În concluzie, cred că arheologia - privită ca istorie de lungă durată - poate contribui la contracararea și demascarea acelor discursuri produse în sferele puterii, prin care se încearcă prezentarea unor proiecte sociale ca fiind "naturale", "firești", "singura posibilitate", inoculându-se astfel ideea conform căreia nu există alternative, că "așa trebuie să se întâmple". Mai mult decât atât, analiza arheologică a culturii materiale contemporane, poate aduce informații foarte diferite privind societatea contemporană, față de cele oferite de sociolog, antropolog sau istoric, un bun exemplu în acest sens fiind săpăturile efectuate de Universitatea din Arizona în gunoi contemporan. Avem impresia că știm aproape totul despre societatea în care trăim (inclusiv despre noi înșine), pentru simplul fapt că este vorba de prezent, pentru că există cărți, radio-televiziune, internet și un sistem care produce o cantitate uriașă de documente scrise. Oare chiar așa să fie? După cum arată mai sus menționatele săpături, între ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim, este o mare diferență.

Mesajul meu este acela că, arheologia nu este un mijloc de evadare din cotidian, ci o cale prin care încercăm să înțelegem atât trecutul, cât și prezentul. Este vorba de cunoaștere și autocunoaștere. Arheologii ar trebui să fie responsabili în ambele sensuri. Neavând atitudine social-politică, nu vom face altceva decât să slujim în permanență puterea: activității arheologilor i se va acorda atenție numai în măsura în care aceasta va fi utilă grupurilor dominante ( ex. noul Tratat de Istorie a Românilor apărut sub egida Academiei Române). Fără dezbatere permanentă, fără reacții, arheologia va continua să fie la cheremul unor oameni ca Angelescu și alții ca el.

Închei adăugând că, așa cum au spus Michael Shanks și Christopher Tilley, arheologia - ca demers cultural în prezent - este întotdeauna politică, este întotdeauna moralitate.

Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro