Welcome
Content
    Studies
    Special
    sections
    Fieldwork
    Book reviews
Citation of Papers
Editorial Board
 
Petar Popovic, Mirijana Vukmanovic Vajuga - Pesak. Early Iron Age Cemetery , Cahiers des Portes de Fer, Monographies 3, Belgrad, 1998, 120pp., 89fig., 37pl.

Cartea a apărut sub egida a trei instituţii: Institutul de Arheologie din Belgrad, Muzeul Naţional din Belgrad, Comisia iugoslavo-română pentru studierea Porţilor de Fier. Prezentarea, analiza şi încadrarea descoperirilor arheologice este realizată în variantă bilingvă: engleză (p.9-62) - cu 40 figuri (desene, tabele, diagramă) şi sârbo-croată (p.69-105) - cu 49 figuri (foto). Monografia începe cu o Introducere semnată de Miloje Vasic (p.7), partea privind Descoperirile antropologice de la Vajuga-Pesak (p.63-68) (în engleză) de Zsuzsana K. Zoffmann este intercalată între cele două variante ale expunerii arheologice, încheindu-se cu Explicaţia figurilor şi planşelor (p.109-114), Bibliografia (p.117-120). Precizăm faptul că toate comentariile ce urmează sunt făcute pornind de la textele în limba engleză.
Necropola de la începutul epocii fierului este expusă după următorul plan: Introducere (p.11-12), Catalogul mormintelor (p.12-29), Tipologia şi cronologia descoperirilor funerare (p.29-38), Ritualuri funerare (p.38-44), Inhumaţie, fier şi ceramică Basarabi (p.45-60), Concluzii (p.60-62).
În Introducere (p.11-12) autorii fac o prezentare generală a sitului aflat pe malul Dunării (km 905) între localităţile Korbovo şi Vajuga, la Pesak, a principalelor descoperiri din acest punct, aşezări şi necropole, datate în neoliticul timpuriu, eneolitic, bronzul timpuriu şi cel târziu, Hallstattul timpuriu, La Téne, epoca romană şi cea medievală, precum şi un scurt istoric al cercetărilor desfăşurate aici cu intermitenţe pe întreg parcursul deceniului al 8-lea. A fost cercetată o suprafaţă totală de 3000m2, extinderea lucrărilor fiind împiedicată atât de acţiunea erozivă a Dunării ce a înaintat cu aproximativ 30m între 1983 şi 1989, cât şi de existenţa unei plantaţii de viţă de vie pe o parte din necropolă, în zona de est. În cursul cercetărilor au fost observate patru suprafeţe, relativ compacte, alcătuite din pietre de mai mari sau mai mici dimensiuni, cu o grosime de 0,20-0,30m, notate în cazul a trei dintre ele cu indicative ale punctelor cardinale (Sud, Nord, Est), denumite "platforme" şi interpretate ca fiind mantalele unor tumuli acum aplatizaţi (fig.5-6).
În capitolul Catalogul mormintelor (p.12-29) acestea au fost numerotate cursiv de la 1 la 22, tot astfel decurgând şi descrierea lor. Un singur mormânt a fost găsit în afara suprafeţelor de piatră şi anume cel cu nr.2, probabil tocmai de aceea considerat "mormânt izolat" (p.18).
În planul general al necropolei (fig.6) sunt reprezentate conturul suprafeţei săpate, contururile suprafeţelor de piatră, mormintele (schematizat) şi "grupurile de ceramică" (prin numere de la 1 la 29) ce nu au fost descoperite în asociere directă cu un mormânt. Fiecare mormânt beneficiază de o descriere a contextului de descoperire, a dispunerii inventarului, a pieselor componente ale acestuia, de precizări asupra grupei de vârstă, conform analizei antropologice, precum şi asupra orientării, sintetizată într-o diagramă (fig.32). Toate acestea sunt susţinute de desene ale fiecărui mormânt în parte, toate având precizate scara, orientarea faţă de Nord şi poziţia pieselor de inventar indicată prin numerele corespunzătoare acestora în text.
Nu numai prezentarea mormintelor s-a făcut conform împărţirii în cele patru "platforme", ci şi a grupurilor de ceramică ce nu au fost descoperite împreună cu piese de metal sau cu resturi osteologice: cele ale suprafeţei din nord, cu grupurile de la 1 la 13 (p.24), apoi cele ale suprafeţei din est, cu grupurile de la 14 la 28 (p.28-29). Capitolul Tipologia şi cronologia descoperirilor funerare (p.29-38) se ocupă de descrierea şi încadrarea cronologică şi culturală a inventarului, piese de metal şi ceramică, aparţinând celor 22 de morminte şi 28 de grupări de ceramică. Autorii au insistat în special asupra acelor piese care ar putea furniza indicii de cronologie absolută, precum acele de păr duble încolăcite, cu capătul terminat în formă de opt sau fibulele cu piciorul în formă de clepsidră şi cele "ochelari".
Acele de păr de acest tip sunt făcute din sârmă, în general din bronz, însă într-un caz din fier (Gomolava) iar într-altul din aur (Ogyalla, în Slovacia). Ele sunt considerate ca provenind din simple ace duble de păr care apoi au fost încolăcite şi cărora li s-a dat astfel o altă funcţionalitate, apropiată de aceea a spiralelor de sârmă cunoscute sub numele de "saltaleoni". În morminte aceste ace de păr apar la Gomolava (M. 42a şi 54, inhumaţie, grupul Gornea-Kalakaca) şi la Vukovar - Lijeva Bara (M.320, inhumaţie, grupul Dalj), descoperiri datate cel mai târziu la sfârşitul secolului 9 a. Chr.. Două ace de păr apar în aşezarea de la Feudvar în nivelul cu ceramică de tip Gornea-Kalakaca, datat la sfârşitul sec.9 şi începutul sec. 8 a. Chr. O datare asemănătoare pentru aceste piese o dă şi depozitul de la Sarengrad, în timp ce depozitele de la Rudovci şi Sarbanovac sunt situate la sfârşitul sec. 8 a. Chr. şi începutul sec. 7 a. Chr. Din punct de vedere al cartării lor se observă concentrarea descoperirilor în zona situată de-a lungul cursului Dunării Inferioare cunoscută sub numele de Porţile de Fier (p.29-31, fig.27a-b).
Aceeaşi situaţie din punctul de vedere al cartării o au şi fibulele cu piciorul în formă de clepsidră. Acestea sunt făcute fie numai din fier, fie în din fier în combinaţie cu bronz, corpul având un înveliş din acest aliaj, fiind ornamenat cu striuri mai mult sau mai puţin adânci. În special pe baza asocierii lor cu ceramica de tip Basarabi, ele sunt datate în sec. 8 a. Chr. şi la începutul sec. a. Chr. (p.31-32, fig.27b). Există un singur exemplar de fibulă cu corpul alcătuit din două spire de sârmă de bronz, aşa-zisă de tipul "ochelari". Ea a fost încadrată în tipul Santa Lucia şi este datată în a doua jumătate a sec. 8 a. Chr (p.32). Această fibulă a fost descoperită sub platforma de Sud, cea care a fost cel mai puternic afectată de înaintarea Dunării. Asocierea sa cu celelalte piese este dubitabilă, ea fiind găsită "ceva mai la sud" de piesele ce alcătuiesc în mod cert inventarul M.1, anume acelea puse în legătură cu resturile osteologice: ace duble, saltaleoni, perle, colier, verigi (p.17, 32).
Aceleaşi dubii autorii le exprimă în acest capitol şi în legătură cu un ac de păr din bronz, cu capul brăzdat de mai multe incizii concentrice adânci, găsit tot în partea de sud. El "corespunde din punct de vedere tipologic unui orizont mai vechi (Ha A)" fiind pus în legătură cu o necropolă plană de incineraţie, anterioară celei tumulare, dar ne-excluzându-se posibiltatea unei mai îndelungate circulaţii a acestei piese. Notăm faptul că autorii ignoră de această dată (p.32) asocierea pe care o stabiliseră mai devreme (p.17) între acest ac şi o fibulă de fier cu piciorul în formă de clepsidră, a căror datare, pe care ei şi-o asumă, am văzut mai sus care este.
Dintre celelale piese de port şi podoabă discutate de autori menţionăm saltaleonii realizaţi din sârmă de bronz, verigile făcute din bară de bronz sau de fier, cele două exemplare de coliere, unul simplu iar celălalt torsadat. Doar amintite mai sunt piese precum un ac cu cap globular şi cu incizii circulare sub cap (M.19), pandantive, perle din bronz sau fier, tutuli cu calota circulară etc., piese cărora nu li se acordă nici o relevanţă din punct de vedere cronologic (p.32).
În categoria arme sunt încadrate cele patru exemplare de vârfuri de lance, din care două descoperite în morminte (M.12b şi M.16), iar cellalte două provenind din descoperiri izolate. Cuţitele au fost încadrate în categoria ustensile, pornindu-se de la dimensiunile lor, lungimea lor nedepăşind 20 cm, după cum arată un exemplar mai bine păstrat (M.3). Apariţia lor în mormintele din zona Porţilor de Fier este apreciată ca producându-se începând cu prima jumătate sau chiar cu mijlocul sec. 8 a. Chr. (p.32).
După forma vaselor ceramice au fost stabilite patru tipuri principale: strachina (cu două variante: cu buza curbată şi invazată sau cu buza dreaptă şi evazată), cană (cu două variante: cu gura dreaptă şi toartă supraînălţată alungită sau cu gura oblică şi toartă supraînălţată), ulcior (cu trei variante: cu una sau cu două torţi alungite supraînălţate sau cu două tortiţe mici pe umăr), vas-borcan (cu trei variante: ornamentat cu brâu circular alveolat pe buză şi pe umăr, la care se adaugă fie două tortiţe pe umăr, fie un al doilea brâu circular alveolat, pe gât) (fig.28; v.şi fig.29).
Ceramica este apoi prezentată în funcţie de încadrarea ei într-un stil ceramic. Grupurile ceramice 13b şi 14 au fost atribuite tipului Gornea-Kalakaca (p.33), în timp ce restul ceramicii a fost încadrat în tipul Basarabi (p.36). Ornamenarea a fost făcută prin caneluri verticale sau oblice, şnur fals, precum şi S-uri orizontale imprimate, triunghiuri, benzi, cruci malteze haşurate, toate acestea incrustate cu alb (p.36-38).
În capitolul Rituri funerare (p.38-44) sunt discutate atât modul în care au fost tratate corpurile defuncţilor, ritul funerar, cât şi felul în care s-a îndeplinit acest lucru şi statutul care a fost recunoscut/acordat celui decedat prin constituirea unui anumit inventar , respectiv ritualul funerar. Toate cadavrele au fost inhumate, sau mai precis depuse pe un strat de pietre, fiind apoi acoperite cu acelaşi material, peste care este posibil să mai fi fost puse alte straturi de pământ, ceea ce ar justifica presiunea exercitată asupra cadavrului intrat în putrefacţie, lucru care a dus în final la o compactare a celor două straturi de pietriş într-unul singur, explicând astfel situaţia stratigrafică înregistrată, a inventarului descoperit în stratul de pietriş.
Este astfel admisă existenţa unor tumuli de mică înălţime aplatizaţi în decursul timpului. Într-unul din studiile lor preliminare autorii nu excludeau, atunci când discutau situaţia "platformei" de Sud, nici varianta existenţei unor morminte "plane" care au fost apoi acoperite de un tumul comun (p.38). În lucrarea de faţă ei revin asupra acestui lucru şi consideră că avem într-adevăr de-a face cu tumuli de mici dimensiuni. Autorii realizează un catalog al tumulilor în care dincolo de încercarea precizării relaţiilor dintre mormintele incluse în acesta (acolo unde este cazul) se face corelaţia între "sexul arheologic" şi determinările antropologice de vârstă şi sex. Sunt specificaţi 18 tumuli ce conţin fie un singur schelet, fie două (M.3-4, 5a-b, 12a-b) sau trei (M.7-9). În câteva cazuri tumulii se suprapun, câte doi sau chiar câte trei (p.42-43) (fig.33).
Orientarea mormintelor este prezentată într-o diagramă în care 16 cazuri arată o orientare ESE-VNV, 3 cazuri apropiate de această siuaţie, având orientarea ENE-VSV, 2 cazuri distanţându-se de această tendinţă E-V: M.14 orientat S-N şi M.2 orientat SV-NE (fig.32) (p.42).
Din punct de vedere al sexului antropologic cele 25 de schelete analizate au fost atribuite în 10 cazuri ca aparţinând unor femei iar în 13 cazuri unor bărbaţi. Toate persoanele aparţineau segmentului maturus, dintre care adultus-maturus trei cazuri, maturus-senilis un caz, adultus-senilis două cazuri, ceea ce ar corespunde inhumării a unor persoane din două generaţii succesive (p.43).
Setul de piese considerat a fi caracteristic pentru mormintele de femei este alcătuit în primul rând din ace de păr duble cu capătul terminat în opt, încolăcite, împreună cu verigi din bronz sau fier, alături de care mai apar coliere sau saltaleoni. În contrast cu acest set de piese feminin "bogat" este pus setul de piese masculin "sărac", exprimat în principal prin cuţite sau vârfuri de lance. Conform acestei împărţiri, numărul mormintelor "feminine" apare mult mai mare decât al celor "masculine", prezenţa scăzută a armelor, în special a vârfurilor de lance, fiind considerată ca datorându-se valorii intrinseci prea ridicate a acestor piese. Cât priveşte cuţitele de fier, dimensiunile lor, atât cât s-a putut observa datorită puternicei coroziuni pe care o prezentau acestea, ele se încadrează mai curând în categoria instrumentelor decât în cea a armelor de luptă (p.44).
Capitolul Inhumaţie, fier şi ceramică Basarabi (p.45-60) se ocupă de încadrarea descoperirilor de la Vajuga-Pesak în contextul descoperirilor similare din zona Porţilor de Fier (Balta Verde-Gogoşu, Basarabi, Moldova Veche "Ostrov", Ostrovu Mare,- fig.36-37a - Ieşelniţa, Gomolava, Vukovar "Lijeva Bara", etc.) precum şi cu necropola de la Vergina, din nordul Greciei - Macedonia. Asemănările şi deosebirile cu acestea sunt făcute din perspectiva ritualului funerar, a reprezentării poziţiei individului în societatea respectivă prin constituirea unor "garnituri" standardizate de piese de metal. Pentru autori acestea indică sexul/vârsta sau poziţia socială, dar diferenţele cronologice sunt date nu prin diferite tipuri de garnituri ci prin prezenţa unor piese sensibile cronologic, datate prin asocierea lor cu ceramică în nivelele de cultură ale unor aşezări sau chiar în morminte (p.45-55). În continuare autorii analizează descoperirile timpurii de piese făcute din fier în zona de nord-vest a Peninsulei Balcanice, din perspectiva unei "trecerii" de la metalurgia bronzului la cea a fierului. Cronologia descoperirilor de acest tip ar putea începe cu sec. 9 a. Chr. (sfârşit de Ha B), pe baza urmelor de zgură sau de minereu, prezenţa lor în morminte devenind predominantă în sec. 8 a. Chr. (început de Ha C) (p.55-57). Cea de-a treia secţiune a acestui capitol tratează descoperirile ceramice din aceste morminte din perspectiva încadrării acestora în stiluri ceramice. O mică parte dintre acestea se încadrează în tipul Gornea-Kalakaca, în timp ce majoritatea sunt atribuite tipului Basarabi. În primul tip s-ar încadra acea ceramică ornamentată prin incizii, cea ornamentată cu S-uri ştampilate într-o fază intermediară, denumită pre- Basarabi clasic (fig.39), în timp ce în faza Basarabi clasic s-ar încadra ceramica ornamentată numai prin incrustaţie (fig.40) (p.58-60).
Ultimul capitol este intitulat Concluzii (p.60-62), în el doar menţionându-se pe scurt opiniile pe care autorii le-au exprimat de fapt la sfârşitul fiecărui capitol. Având în vedere acest fapt credem că ar fi fost mai potrivită denumirea de Rezumat pentru această secţiune a monografiei şi nu considerăm necesar a ne mai opri asupra ei.
Chiar acest fapt este unul dintre motivele de a începe o discuţie critică a acestei lucrări. Autorii nu au urmărit realizarea unei construcţii de tipul expunere - demonstraţie - concluzie, cum credem că ar fi fost potrivit în cazul unei monografii, chiar dacă planul după care ea a fost structurată pare că indică acest lucru. Fiecare capitol cuprinde la sfârşitul său consideraţii asupra întregii necropole din perspectiva celor discutate în cuprinsul lui. Demersul autorilor nu constă doar în afirmarea existenţei unor tumuli cât în încercarea de a da o explicaţie coerentă, unitară, a constituirii acestor complexe funerare. Ceea ce ni se pare greşit este faptul că s-a plecat de la un model "verificat" ( tumuli de mici dimensiuni, cu maxim două sau trei morminte, în care inventarul este constituit atât din piese metalice cât şi din piese ceramice) în a explica o manifestare funerară a cărei complexitate ar putea fi întrezărită doar prin respingerea unui model prestabilit şi plecându-se în primul rând de la datele furnizate nemijlocit de cercetarea acestei necropole. Este greşită nu avansarea unei ipoteze ce nu poate fi demonstrată ci doar presupusă, ci faptul ca pasul următor acesteia să fie constituirea ei ca bază pentru alte consideraţii ce au acelaşi grad de probabilitate, dar sfârşesc prin a deveni certitudini.
Dacă aceste lucruri pot fi reproşate autorilor din punct de vedere al "metodologiei" întocmirii monografiei, atunci din punct de vedere al interpretărilor făcute este în primul rând faptul de a nu fi ţinut seama că acele complexe ce au fost cercetate nu reprezintă decât o parte din necropola ce trebuie analizată ca întreg şi de a fi generalizat observaţiile făcute doar asupra unei părţii din aceasta.
Mărimea necropolei (ca suprafaţă - număr de morminte) putea fi iniţial cu mult mai mare, ţinând seama de faptul că urmele unor suprafeţe de pietre, fragmente ceramice de tip Basarabi, precum şi un vârf de lance au fost identificate în săpăturile din zona necropolelor de perioadă Laténe şi medievală (sec.12-13 p. Chr.) (p.29), iar suprafeţe de pietre au fost observate în apropierea suprafeţei de Sud, acoperite de apă (p.44). Ceea ce nu a reprezentat decât o ipoteză de lucru în cursul desfăşurării cercetărilor de teren, anume existenţa a trei complexe arheologice semnalate prin trei suprafeţe de pietre (de Nord, de Sud, de Est) a devenit un element de ordonare a Catalogului mormintelor. Notarea acestor suprafeţe a fost făcută arbitrar, probabil conform cursului desfăşurării lucrărilor, neţinându-se seama de poziţia acestora una faţă de cealaltă şi abia apoi şi astfel de raportarea la puntele cardinale. Acest tip de notare a mai dus şi la situaţia în care cea de-a patra suprafaţă, aflată între cea de Nord şi cea de Est nu a putut fi altfel numită decât "cea mică", datorită de această dată în mod evident dimensiunilor sale mult mai modeste.
Mormintele au fost definite în principal pe gruparea şi modul de dispunere ale pieselor de metal, uneori asociate cu resturi osteologice. Nu a fost surprinsă în nici unul din cazuri urmele unei gropi în care să fi fost depus cadravul. Deşi încă de la început este precizat faptul că avem de-a face cu 22 de morminte (p.12), o sumară parcurgere a descrierii mormintelor ridică numărul acestora. Astfel, în M.5 au fost "distinse" două morminte, numerotate a şi b, prin existenţa a două grupuri de piese de metal situate la o distanţă de 0,50-0,60m unul faţă de celălalt, primul dispus în raport cu oasele defunctului, descoperite in situ, în timp ce al doilea grup de piese a fost descoperit într-o situaţie ce nu arăta o asemenea dispunere, iar resturi osteologice umane nu au mai fost descoperite (p.19-20, fig.11). De aceea acest mormânt este socotit ca "simbolic" de către autori (p.42), interpretare a cărei stereotipie ne face să ne întrebăm: simbolizând ce ?! }i în M.12 s-a petrecut aceeaşi separare, în două morminte numerotate a şi b, a două grupuri de piese, deşi numai într-un singur caz au fost descoperite resturi osteologice. Criteriul a fost probabil acela al stabilirii sexului arheologic în funcţie de prezenţa anumitor piese, în acest caz a vârfului de lance şi a acului dublu încolăcit, care ar indica prezenţa a două persoane de "sex" diferit (p.22-23, fig.12).
O situaţie oarecum de mijloc în folosirea unui criteriu pentru determinarea unui mormânt atunci când nu există o documentaţie de săpătură care să furnizeze evidenţa faptului, se înregistrează în cazul M.6. În absenţa urmelor osteologice, au fost descoperite două grupuri de piese, primul format din verigi (de picior) iar celălalt din ace, fibulă, saltaleoni, situate la o distanţă de 1,25m unul de celălalt. Autorii au considerat că aceste două grupuri se completează şi alcătuiesc un inventar complet ţinând seama de poziţia în care au fost descoperite, considerând că au de-a face cu un singur mormânt (p.20, fig.12). Semnalăm în acest caz o deficienţă de prezentare: deşi în cel de-al doilea grup de piese sunt amintite nouă exmplare de ace încolăcite, sunt date dimensiunile pentru doar opt dintre piese, iar numai şapte dintre acestea sunt ilustrate. Principalele noastre obiecţii au însă ca subiect modul în care s-a făcut "reconstituirea" acestui mormânt. Fără a putea spune că în acest caz există două morminte şi nu unul, atragem atenţia asupra faptului că autorii merg cu interpretarea şi mai departe, astfel încât în dorinţa de a furniza cât mai multe informaţii asupra acestor descoperiri stabilesc şi orientarea mormântului. Reamintim: acest lucru pornind de la punerea în legătură a două grupuri de piese separate.
În cazul suprafeţei de nord tumulii sunt identificaţi în cazul mormântului 6 şi cel al mormintelor 7-9 după porţiunile în care pietrele erau de mai mari dimensiuni şi mai compacte, aceste zone având un diametru de aprox. 9m şi o diferenţă de nivel între centru şi margine de 0,20-0,30m. Nu au mai fost semnalate astfel de suprafeţe nici în cazul suprafeţei de nord şi nici în cazul suprafeţei de est. În celelalte cazuri (dincolo de faptul că a fost folosit compasul pentru a trasa conturul tumulilor - oricum, un contur ipotetic!) atunci când mortul nu a fost "aşezat" în centrul tumulului acest lucru s-a făcut pentru a putea include în tumul unul din "grupurile ceramice". Unele dintre aceste grupuri de ceramică care nu au fost "încadrate" într-un tumul "trasat" au fost considerate ca aparţinând unor tumuli al căror contur nu poate fi precizat, fiind vorba îndeosebi de grupurile ceramice din extremitatea sud-estică a suprafeţei de est (p.40).
Ignorând caracterul cercetării parţiale a cea ce a fost iniţial această necropolă precum şi caracterul complementar al grupurilor de tumuli din această zonă a Dunării, autorii avansează ca explicaţie a acestei orientării pe lângă deja "clasica" "după traiectoria soarelui - răsărit şi apus", o alta, inedită: paralel cursului Dunării, invocând ca analogie situaţia de la Moldova Veche "Ostrov" (chiar dacă acolo orientarea este V-E!) (p.42).
Aceeaşi deficienţă de interpretare a autorilor se poate vedea şi în ceea ce priveşte datele antropometrice. Plecând de la faptul că nu au fost descoperite morminte de copii se fac afirmaţii surprinzătoare, precum: "dacă nu mai mult de două generaţii succesive au fost înmormântate în acest cimitir atunci se pare că cea mai mare parte dintre membrii acestei comunităţi trăiau până la maturitatea deplină, fără ca moartea să survină la o vârstă tânără". În continuare autorii nu exclud nici posibilitatea unei tratări diferite a corpurilor membrilor ne-adulţi, dar această posibilitate pare mai curând invocată de autori pentru a "completa" setul de posibilităţi de soluţionare ale aceastei probleme decât ca o posibilitate într-adevăr de luat în seamă (p.43).
Interesante într-un anume sens ni se par opiniile autorilor privitoare la confecţionarea pieselor de metal de la Vajuga - Pesak, fie din bronz fie din fier. Este discutat de cei doi în special aspectul referitor la "dezvoltarea" metalurgiei fierului în detrimentul celei a bronzului. Se apreciază că o puternică dezvoltare a metalurgiei fierului are loc la sfârşitul sec. 9 şi începutul sec. 8 a. Chr., ea observându-se şi printr-o mai mare frecvenţă a pieselor făcute din acest metal în morminte. În cazul uneltelor şi al armelor prevalează considerentele de natură utilitară: rezistenţă, duritate, prezenţa lor în morminte marcând statutul social proeminent al defuncţilor. Aceeaşi concluzie o trag autorii şi din faptul că la Gomolava unul dintre acele cu cap în formă de opt, încolăcite, a fost făcut din fier (p.56).
Pe lângă faptul că celelalte exemplare de la Gomolava sunt din bronz, semnalăm faptul că toate exemplarele de la Vajuga - Pesak sunt din bronz, iar în cazul mormintelor nr. 8, 12a, 17, 20 ele se asociază cu fibule cu piciorul în formă de clepsidră al căror corp este pseudo-torsadat, cu miezul din fier şi învelişul exterior din bronz. Aceste piese sunt considerate ca reflectând o încă insuficientă dezvoltare a metalurgiei fierului (p.56). Asocierea mai sus evidenţiată indică existenţa a încă unei contradicţii în argumentaţiile autorilor, din moment ce inventarele morminelor în care apar aceste ace fac parte dintre cele "bogate" ale acestei necropole ce ea însăşi oglindeşte puternica dezvoltare a metalurgiei fierului. În mod evident în aceste cazuri statutul social al defunctului era reprezentat prin asocierea fibule - ac. Apariţia unui ac făcut din fier la Gomolava este deocamdată un caz izolat căruia nu i se pot da conotaţii cronologice sau de regionalizare ca tip.
În privinţa tipului de fibule ce se asociază cu acele de păr încolăcite, autorii le consideră, din aceeaşi perspectivă a metalurgiei fierului, ca reflectând o insuficientă dezvoltare a acesteia, contrazicându-se aproape imediat, în acelaşi paragraf, când admit circulaţia în paralel a acestor piese cu cele făcute doar din fier (p.56).
Reflectarea dezvoltării metalurgiei fierului prin descoperirile de arme din acest metal în morminte este însă prea puţin susţinută de descoperirile de la Vajuga - Pesak, după cum o remarcă şi autorii. Ba mai mult chiar, ei oferă explicaţii diverse pentru a "scuza" această lipsă. O primă explicaţie este aceea cum că vârfurile de lance lipsesc din morminte datorită faptului că erau principală armă a respectivilor şi de aceea prea valoroasă pentru a fi pusă în mormânt (p.44). Ne întrebăm: cum rămâne atunci cu reprezentarea prestigiului social al defunctului prin însoţirea sa cu piese de fier, de bună calitate - aşa cum este cazul vârfurilor de lance după cum înşişi autorii recunosc, acţiune pe care aceştia o socotesc ca ţinând de dezvoltarea metalurgiei fierului? Cea de-a doua explicaţie intră deja în domeniul (fantas-mega-) "teoriilor" "interdisciplinare", socotind că lipsa vârfurilor de lance este de înţeles prin "cantitatea limitată de arme necesare care să fie folosite în luptă sau la vânătoare" (p.57).
Materialul ceramic este încadrat în trei stiluri pentru care autorii acceptă interpretarea lor în sensul existenţei a cel puţin două faze din punct de vedere cronologic (p.33, 36, 58) însă afirmă că descoperirea de la Vajuga - Pesak aparţine unui mic grup de indivizi grupaţi în două comunităţi legate prin relaţii de famile (p.44), precis localizate din punct de vedere cronologic: 775-725 a. Chr. (p.61).
Dacă aparent autorii "ştiu" foarte exact limitele cronologice ale întregii necropole, contradicţiile apar în momentul când ei precizează intervalele cronologice pentru fiecare tip de piesă în parte.
Acele încolăcite sunt datate pe baza aşezărilor de la Feudvar şi Kalakaca la sfârşitul secolului 9 a. Chr., aceeaşi cronologie indicând-o şi mormintele de la Gomolava şi Vukovar - Ljieva Bara. Dintre depozite cel de la Sarengrad este datat tot la sfârşiul secolului 9 a. Chr., în timp ce cele de la Rudovci şi Sarbanovac merg până la sfârşitul secolului 8 şi începutul secolului 7 a. Chr.. Această ultimă datare coincide cu cea propusă de autori pentru fibulele cu piciorul în formă de clepsidră şi cu corpul supraturnat în bronz şi ornamentat cu "coaste" (p.31).
Datarea mai târzie a acelor se face pe baza prezenţei acestora în unele depozite constituite din piese care acoperă o perioadă mai mare de timp, "ultima" piesă considerându-se ca dând data de închidere a depozitului şi cronologia tuturor pieselor constituente. Datarea mai timpurie se face pe baza prezenţei acelor în morminte, pentru care intervalul de constituire al inventarului este mult mai scurt (cel puţin în această epocă). Asistăm însă la situaţia în care cronologia "târzie" a acelor coincide cu cea generală a acestui tip de fibule în ciuda asocierii lor în morminte, context ce trimite la datarea timpurie a acelor. Ni se pare evidentă greşeala autorilor în acest caz şi considerăm că trebuie acceptată apariţia fibulelor cu piciorul în formă de clepsidră şi corpul supraturnat în bronz şi ornamentat cu "coaste" la sfârşitul secolului 9 şi începutul secolului 8 a. Chr. Aceeaşi propunere se poate face şi pentru cuţitele din fier pe baza asocierii ac - fibulă - cuţit din fier în mormântul nr.20, autorii apreciind apariţia acestora în zona Porţilor de Fier abia în prima jumătate sau la mijlocul secolului 8 BC (p.32).
Legată de aceeaşi discuţie cronologică încă una din judecăţile celor doi autori ne atrage atenţia. În cadrul analogiilor dintre această necropolă şi cea de la Balta Verde "La Podişcă" o importanţă mai mare îi este dată mormântului 4 din tumulul 12, mai precis setului de piese de port şi podoabă ce alcătuieşte inventarul acestui mormânt. Acest set, ce se compune din colier pseudo-torsadat, două fibule-ochelari, două brăţări plurispiralice din placă de bronz, saltaloni, tutuli şi spirale din sârmă de bronz, este datat, conform şi părerii autorilor în sec. 9 sau la începutul sec. 8 a. Chr., ţinându-se seama de analogiile ce le prezintă cu necropola de la Vergina. Ce atrage atenţia este modul în care, ca o ironie parcă, autorii "întineresc" această descoperire plecând exact de la vârsta defunctului: maturus-senilis. Plecând probabil de la faptul că aceasta este vârsta propusă pentru persoana din mormântul 8, care are un inventar asemănător cu cel al persoanei din mormântul 4 tumulul 12 de la Balta Verde "La Podişcă" autorii încadrează, din punct de vedere cronologic, acest mormânt în prima jumătate a sec. 8 a. Chr. "dacă ne asumăm faptul că femeia înmormântată în mormântul 12/4 a trăit până la vârsta maturus/senilis (un caz frecvent în cimitirul de la Vajuga - Pesak) şi dacă ea deţinea de câteva decenii aceste vechi bijuterii" (p.49). Dincolo de faptul că, la fel ca şi în celelalte dăţi când am mai semnalat acest lucru, autorii pleacă de la un fapt ce se construeşte pe o dublă condiţionare după care în acelaşi paragraf alcătuiesc o întreagă cronologie a descoperirilor de la Balta Verde, ceea ce ne este mult mai dificil de acceptat este proiecţia mentală în trecut a unui model contemporan.
Acest lucru distorsionează imaginea reală a ceea ce s-ar putea să fi fost înmormântările de la Vajuga - Pesak, astfel încât ţinând seama şi de faptul că materialul disponibil este "parţial" faţă de tot ce a fost aceasta, preferăm să remarcăm acele lucruri care fără să o izoleze de contexul unei epoci, o individualizează, în special acelea ce au fost trecute cu vederea de autori.
Una din problemele ridicate este acea a existenţei unor tumuli. În actualul stadiu al publicării (ultim dacă este să ne luăm după încadrarea generică a acestei cărţi în rândul monografiilor), documentaţia de săpătură în primul rând (profile, grundriss-uri) nu ne îndeamnă la încadrarea acestei descoperiri într-un model prestabilit. Unul din motivele ce ne determină această părere este şi relaţia dintre resturile ostelogice - inventarul metalic - ceramica. Dacă despre relaţia dintre primele două am mai discutat vom remarca faptul că în ceea ce priveşte prezenţa ceramicii ca inventar al unui mormânt a fost stabilită în doar 11 cazuri ( 2, 5b, 9, 11, 13 - 18, 21). Ea face parte din stilul Basarabi. Celelale descoperiri ceramice nu pot fi considerate ca inventar al unui mormânt. Care a fost semnificaţia depunerii acestor vase este greu de spus. Un indiciu l-ar putea furniza situaţia sratigrafică a grupului ceramic nr.11 situat între mormintele nr.10 şi 11. Lângă mormântul 10 se aflau şapte vase dispuse pe un rând, însă se pare că la adâncimi diferite: unele se aflau în nivelul de nisip (mai sus), altele în nivelul de pietriş şi pietre (mai jos). Deşi autorii consideră că toate aceste vase au fost depuse odată, în momentul inhumării corpului (p.40), diferenţa de nivel ar putea semnifica un ritual prelungit dincolo de acest moment, ceea ce ar constitui şi o explicaţie pentru existenţa celorlalte grupuri de ceramică.
O informaţie importantă care atrage atenţia asupra pericolelor confundării sexului antropologic cu sexul arheologic este dată de mormântul nr. 54 de la Gomolava. Inventarul metalic al acestuia este consituit din ace duble încolăcite, o pereche de fibule-ochelari, falere şi tutuli, ceea ce ar corespunde din punct de vedere arheologic unei persoane de sex feminin, în timp ce analiza antropologică indică o persoană de sex masculin. Această situaţie ar putea fi considerată ca aberantă sau mai clar spus: "analiza antropologică este greşită", în primul rând datorită singularităţii ei, cel puţin deocamdată, însă dacă o acceptăm ca validă suntem puşi în faţa unei situaţii ce arată puerilitatea unor scheme explicative care folosindu-se în mod unilateral numai de sexul arheologic ajung chiar şi la consideraţii de demografie a populaţiilor preistorice.
Pentru acele încolăcite este presupusă de către autori o utilizare iniţială ca ace, după care au fost deformate, încolăcite în jurul şuviţelor de păr, după cum ar sugera poziţia lor în mormintele de inhumaţie de la Vajuga - Pesak (p.30-31).
Un exemplu mai clar al acestei poziţionări este mormântul 8 (fig.13) în care aceste piese apar grupate (legate) câte cinci de-o parte şi de alta a gâtului, deasupra umerilor, aceeaşi situaţie părând probabilă în mormântul 17 (fig.21) ca şi în mormântul 3 din tumulul 5 de la Moldova Veche (Gumă 1993, 222). În acest mormânt apar şi spiralele din bronz denumite saltaleoni, la fel ca şi în cinci cazuri din şapte la Vajuga - Pesak, piese folosite în mod evident la aranjarea părului, de fiecare dată situate mai sus decât acele încolăcite. La acest lucru s-ar putea răspunde şi că este vorba de o complementariate a două tipuri de piese în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv. Pe de altă parte diametrul mare al acestor ace în cazul încolăcirii pare a le face improprii unei asemenea utilizări.
R. Vasic (1988, 1-13) a considerat aceste piese ca variantă (A) a tipului de brăţări cu fir dublu, neexcluzând posibilitatea folosirii lor ca ace de păr. Cealată variantă (B) este caracterizată printr-o lungime mai mare a spirelor, cu capătul terminat într-un pseudo-opt şi cu spiralele în fir dublu. Forma de "opt" a capului este evidenţiată prin două strangulări realizate cu sârmă de bronz. Varianta B este răspândită în bazinul Dunării Mijlocii, în timp ce varianta A, cea întâlnită şi la Vajuga - Pesak, este răspândită numai în bazinul Dunării Inferioare, de la Porţile de Fier până la Sofronievo (fig. 7). Este imediat de remarcat faptul că din punct de vedere al cartării lor cele două variante se exclud. Acest lucru este explicat de acelaşi autor prin răspândirea acestui tip de piesă dinspre Dunărea Mijlocie spre Dunărea Inferioară. Prima variantă ar corespunde finalului perioadei tranzitorii de la epoca bronzului la cea a fierului (Ha B), iar cea de-a doua perioadei timpurii a epocii fierului (Ha C) mai precis sec. 8 a. Chr.
Evoluţia tipologică a acestei piese se întregeşte printr-o variantă (C) cu un număr mic de spire şi căpătul în formă de opturi realizate prin răsucirea spirelor. F. Stare (1960, 81-101) o datază mai devreme decâ celelalte două variante amintite, în Ha A, pe baza unui depozit (Bingula - Divos). Din punct de vedere al cartării varianta C este suprapusă de varianta B (fig.4). Din punct de vedere al tipologiei, asfel cum a fost descrisă de noi, varianta A pare mult mai legată de varianta C, decât ar fi varianta B. Adăugând la aceasta faptul mai înainte menţionat, al excluderii teritoriale a variantelor A şi B, credem că o etapizare cronologică C - B - A este puţin probabilă şi este posibilă o sincronizare, cel puţin parţială, a acestora două din urmă. Date fiind contextele mai sensibile din punct de vedere cronologic ale pieselor din varianta B (mormântul 108 de la Dobova), încadrarea cronologică a variantei A trebuie făcută după cea a variantei B, respectiv în Ha B, probabil spre sfârşitul acestei perioade.
Dincolo de discuţia cronologiei acestei piese, cea privind funcţionaliatea lor ni se pare importantă şi din alt punct de vedere decât cel al simplei lor încadrări funcţionale: ace de păr, brăţări sau pandantive. În primul rând o atare clarificare este importantă în vederea precizării seturilor de inventare caracteristice din punct de vedere al sexului arheologic. Pe de altă parte comparaţia acestuia cu sexul antropologic poate fi furnizoare de interesante observaţii asupra ritualului funerar.
Strict funcţional vorbind, dacă este acceptată ideea înrudirii tipologice a celor trei variante de piese, o ante-circulaţie a acestor piese ca ace de păr ne-încolăcite pare improbabilă, cel puţin datorită fapului că în cazul variantei B lungimea spirelor este cu mult mai mare decât ar fi necesitat-o din acest punct de vedere un ac de păr (pentru acele de păr duble vezi Vasic 1982). Pe de altă parte dacă accepăm această "schimbare" şi o legăm de situaţia M.54 de la Gomolava am avea o "deturnare" a semnificaţiei unei piese în cadrul unui ritual funerar, ea implicând acelaşi proces în cadrul sexului arheologic. Acest lucru ar putea însemna că toate mormintele în care există un atare inventar să fi suferit un acelaşi proces de transformare, lucru infirmat de analizele antropologice de la Vajuga - Pesak care au constatat în cele şase cazuri de morminte ce aveau ca inventar asemenea piese şi în care s-au putut face analize antropologice, că în trei dintre acestea (M. 5b, 17, 19) mormintele aparţineau unor femei, în vreme ce în celelalte cazuri nu a putut fi precizat sexul indivizilor. În situaţia de la Gomolava problema este cum s-a făcut "reprezentarea" individului înmormântat: bărbatul este cel reprezentat prin inventarul "feminin", sau, mai probabil mormântul trebuie socotit ca "aparţinând" unei femei "înlocuite" fizic de un bărbat.
Concluzia noastră asupra acestei cărţi este departe de a fi una negativă în ceea ce priveşte buna-credinţă a autorilor. Deficienţele semnalate de noi credem că nu ţin atât de o persoană sau alta cât mai ales de un întreg sistem format în perioada în care numărul şi calitatea informaţiilor erau mult mai reduse, fundamentele şi limbajul său (aproape un jargon am putea spune) regăsindu-se în această carte alături de tendinţe "moderne" (ne referim la structura de bază a cărţii cât şi la unele raportări cronologice), această împăcare dintre capră şi varză fiind principalul izvor de contradicţii. Dincolo de acest fapt, al interpretărilor de tot felul, recomandăm această carte întrucât o considerăm un bun instrument de lucru, ale cărui informaţii de fond sunt neviciate şi fără îndoială de o reală importanţă în studierea practicilor funerare ale Hallstattului mijlociu.

Bogdan TĂNĂSESCU

Bibliography
Gumă - M.Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, BibliothcaThracologica IV, 1993.
Stare 1960 - F.Stare, Situla, 1, 1960, 81-101.
Vasic 1982 - R.Vasic, PZ, 57, 2, 1982, 221-257.
Vasic 1988 - R.Vasic, Starinar NS, 39, 1988, 1-13.