Motto:
“Statul totalitar nu a fost doborât, ci doar reamenajat de vechii locatari […].” (Barbu 1999: 127).
Introducere
Pornim de la ideea că practica arheologică şi politica de conservare şi restaurare, având loc în prezent, sunt produse şi difuzate în funcţie de anumite medii sociale, economice, culturale sau politice. Discursurile asupra trecutului sunt produse de oameni aflaţi în anumite contexte istorice sau politice, ceea ce înseamnă că arheologia nu este o disciplină independentă de presiunile sau tentaţiile ideologice, politice sau sectare (Tilley 1989).
Pierre Bourdieu (1986; 1999: 37-39) imaginează spaţiul social structurat într-un sistem de câmpuri mai mult sau mai puţin autonome, cu istorii specifice; un sistem de pieţe în interiorul cărora se produc, circulă şi se reproduc bunuri care constituie miza unor lupte pentru acumulare şi legitimare, pentru câştigarea unui anumit capital. Din acest punct de vedere, ca şi în cazul istoriei (Georgescu 1991; Boia 2000), arhitecturii (Ioan 1999: 16-18, 103-118; 2000) sau literaturii (Negrici 2003), câmpul arheologic din România, departe de a fi autonom, nu este ferit de constrângeri referitoare la cenzura morală, la impunerea de programe, controale academice sau comenzi politice. Pe de altă parte, el este o arenă în care actorii sociali produc discursuri concurente referitoare la trecut, într-o competiţie a cărei miză este câştigarea unui capital simbolic, cultural sau politic. Trecutul, considerat de toţi ca fiind unul singur şi obiectiv, reprezintă pretextul şi miza pentru care se confruntă mai multe discursuri produse la un moment dat, în strânsă relaţie cu ideologiile politice (vezi şi Verdery 1994: 205-248) şi paradigmele culturale existente într-un anumit context.
Politica de conservare şi restaurare, practica arheologică şi câmpul politic sunt câmpuri aflate în relaţii de interdependenţă. Dacă arheologia este dependentă în mare măsură de câmpul politic (supusă fiind comenzilor sociale şi politice), politica de conservare şi restaurare depinde de celelalte două câmpuri (politic şi arheologic). Rezultatele politicii de conservare şi restaurare a monumentelor istorice, acţiunea de distrugere a lor dar şi criteriile de selectare a obiectivelor care “merită” să fie păstrate, departe de a se constitui într-o oglindă a trecutului, reflectă atât condiţiile de producere a acestei politici, cât şi anumite interpretări ale trecutului, legate şi de paradigma arheologică dintr-o anumită perioadă.
Articolul nostru se doreşte a fi începutul unei dezbateri privind practica arheologică din România şi, în relaţie cu aceasta, a criteriilor de selecţie a monumentelor istorice care “merită” să fie conservate, precum şi rolul pe care arheologii îl joacă în acest proces. Încercăm să accentuăm faptul că nu există o singură lectură “obiectivă” a trecutului, actul de interpretare fiind produs în prezent. Cultura materială este o parte a modului în care se constituie realitatea socială, este un element activ în societate, nu o oglindă pasivă a trecutului (Shanks şi Tilley 1989: 2-4). Un monument istoric sau o piesă au avut în trecut mai multe semnificaţii pe care de multe ori nu le mai putem desluşi acum. Dar istoria unei piese sau a unui monument nu se sfârşeşte odată cu descoperirea, conservarea sau restaurarea lor; piesele şi monumentele pot fi manipulate în diferite contexte, li se pot conferi noi semnificaţii de către actorii sociali actuali.
În prima parte a articolului vom privi arheologia în relaţie cu câmpul politic (manifestat prin ideologia naţională şi marxism-leninism) şi paradigma ştiinţifică de care depinde pentru ca, în partea a doua, să încercăm să vedem în ce măsură aceste relaţii şi stiluri de interpretare ale trecutului se răsfrâng asupra politicii de conservare şi restaurare a monumentelor istorice.
1. Arheologia în România: ideologie, politică şi practică
Se consideră, în general, că există o singură tradiţie a arheologiei române, cu o evoluţie continuă de la colecţionari şi anticari şi străbătând apoi, în continuu progres, mai multe etape marcate de diferite personalităţi - Alexandru Odobescu (1834-1895) (Babeş 1976; 1981: 321-322; 1992; Condurachi 1964: 13-15; Nestor 1965: 424; 1995; Vulpe 1976: 21-24), Grigore Tocilescu (1850-1909) (Avram 1992; Babeş 1981: 322; Vulpe 1976; 23-24), Vasile Pârvan (1882-1927) (Babeş 1981: 324-325; Condurachi 1964: 16-18; Nestor 1965: 425; Zub 2002), Ioan Andrieşescu (1888-1944) (Babeş 1981: 325; Nestor 1965; Vulpe 1976: 29), Ion Nestor (1905-1974) (Babeş 1981: 325), Constantin Daicoviciu (1898-1973) (Condurachi 1974), Vladimir Dumitrescu (1902-1991) (Vulpe 1991), Radu Popa (1933-1993) (Motzoi-Chicideanu 2003) – elevii lui Pârvan şi Andrieşescu, elevii lui Nestor, Daicoviciu, Dumitrescu, Popa, elevii elevilor acestora şi ai altora. Credem, însă, că afirmaţia “arheologia românească a parcurs un drum lung, mereu ascendent pentru a ajunge ceea ce ea este astăzi” (Babeş 1981: 319) reflectă ecouri evoluţioniste, arheologia fiind considerată un sistem închis, rupt de contextul în care se produce.
O perspectivă diferită are Ion Nestor care şi-ar fi dorit o istorie a arheologiei române în context social şi politic, în relaţie cu curentele filosofice şi ideologice din Europa de-a lungul timpului (Nestor 1965: 421). Din acest punct de vedere, credem că un text arheologic produs în România poate fi înţeles în funcţie de un sistem de referinţă cu trei coordonate: arheologia ca instrument al ideologiei naţionale, arheologia materialist-dialectică şi istorică şi arheologia ancorată în paradigma pozitivistă, care pune accentul pe metodă.
Origini: arheologia română şi ideologia naţională
Se poate spune că există o relaţie de inter-dependenţă între arheologie şi ideologia naţională. Apariţia şi dezvoltarea arheologiei sunt legate în mare măsură de naşterea statului-naţiune şi de politica acestuia de căutare a originilor. Pe de altă parte, arheologia, pe măsură ce documentează noi monumente sau materiale din ce în ce mai vechi, oferă ea însăşi argumente pe care ideologia naţională încearcă să le înglobeze în tendinţa sa de a fixa rădăcinile naţiunii cât mai adânc în trecut.
Apelul la istorie şi, implicit, la arheologie a devenit o componentă importantă a ideologiei naţionale (Boia 2002; Olivier 1998: 257-259; Popovici 1999-2000: 18). Arheologia are un rol ideologic şi politic, devine un instrument de legitimare a statului naţional, util pentru căutarea şi afirmarea identităţii naţionale şi în Bulgaria (Bailey 1998: 90), Polonia (Lech 1997-1998: 43-44), Germania (Arnold 1997-1998), Franţa (Scarre 1999: 160, Olivier 1999: 182). De exemplu, în Polonia arheologia a căutat să documenteze originea slavilor (Lech 1997-1998) iar staţiunea de la Biskupin a devenit în perioada interbelică o armă ideologică folosită împotriva Germaniei naziste (Piotrowska 1997-1998). În Alsacia ocupată, arheologia germană caută să documenteze populaţiile germanice în detrimentul gallo-romanilor. După 1945, arheologia franceză acţionează asemănător: se neglijează perioadele merovingiană şi medieval-timpurie, considerate “prea germanice” (Legendre 1999). Regimul de la Vichy a dorit de asemenea să rescrie istoria din perspectivă proprie. Realităţile din timpul său sunt proiectate în trecut: Franţa înfrântă de Germania este asimilată cu Gallia învinsă şi inclusă în imperiul roman (Olivier 1998).
Şi în cazul României apariţia arheologiei este legată de căutarea, formarea şi afirmarea identităţii naţionale. În calitatea ei de ştiinţă auxiliară, arheologia a urmat istoria în demersul acesteia de a găsi originile poporului român, de a demonstra continuitatea “autohtonilor” geto-daci în provincia romană apoi a “daco-romanilor” după retragerea aureliană. În lipsa documentelor scrise, arheologia română a fost chemată să ofere informaţii referitoare la aceste probleme. "Astfel problema băştinaşilor e începutul istoriei româneşti şi arheologia preistorică, cel mai preţios auxiliar de cunoaştere" (Andrieşescu 1912: V). Întemeietorii arheologiei române – Odobescu (1889-1900), Tocilescu (1880), Andrieşescu (1912), Pârvan (1926) – , în lucrările lor principale dar şi în altele, pe lângă acţiunea de construire treptată a arheologiei ca “ştiinţă pozitivă” (vezi şi Nestor 1965: 424-426), participă şi la elaborarea discursului naţional (de asemenea, Nestor 1988: 278-279).
Pe lângă temele favorite (etnogeneza, autohtonismul, continuitatea), arheologia, ca instrument al ideologiei naţionale, proiectează în trecut programe politice din prezent. Unitatea provinciilor istorice (unul din proiectele pe care statul naţional român a dorit şi doreşte să-l realizeze) s-ar manifesta încă din pre- şi protoistorie în forma “unităţii culturii materiale” (Andrieşescu 1912: 113). Dacia “era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită […]” (Pârvan 1958: 147).
În perioada interbelică, când România era un stat eminamente agrar, V. Pârvan făcea elogiul “plugarilor” geţi şi daci (vezi şi Andrieşescu 1931: 7). “Romanismul actual de la Dunăre nu purcede nici de la păstorii şi lucrătorii de mine iliri, nici de la păstorii şi lucrătorii de mine traci. El descinde de-a dreptul din plugarii danubieni, de la frontierele occidentale ale Pannoniei […] până la gurile Dunării”, iar “romanii n-au putut prinde rădăcini decât acolo unde au putut deveni ţărani” (Pârvan 1958: 153-154). Satul devine locul în care se manifestă pe deplin “sufletul neamului românesc” (câteva consideraţii privind “sufletul unui popor”, la Andrieşescu 1912: 23), de aceea merită să fie cercetat de reprezentanţii şcolii sociologice întemeiate de Dimitrie Gusti, să fie conservat (ca şi monumentele legate de trecutul glorios al naţiunii) sub forma Muzeului Ţăranului Român şi Muzeul Satului (înfiinţate în 1906, respectiv, 1936).
Acum apare şi tema populaţiilor “alogene” (Andrieşescu 1912: 119) care se scurg spre miazăzi “lăsându-ne tocmai atâţia dintre ai lor, câţi puteam noi aduce la firea şi limba noastră, făcîndu-i români şi crescând astfel şi mai tare naţia noastră, tocmai aşa cum fusese ea aşezată aici şi întocmită de strămoşii noştri daco-romani” (Pârvan 1923: 16).
În această perioadă se nasc şi se dezvoltă miturile istoriografiei române (Boia 2000), intrate în mentalul colectiv prin intermediul manualelor de istorie încă din secolul al XIX-lea (Grigoriu 1983). La Expoziţiile Universale de la Paris (1867, 1889, 1900, 1937) sau Viena (1873), pavilioanele României afirmă identitatea naţională şi prin expunerea unor piese arheologice (Catalog 1873; Vlad 2001). Elemente caracteristice ale discursului naţional sunt termenii “romanizare”, “etnogeneză”, “continuitate”, “unitate”, dihotomiile “autohton-alogen”, “sedentar-nomad”, “agricultori-păstori” sau sintagma “de importanţă naţională”.
Arheologia română în perioada comunistă: ideologie naţională, materialism dialectic şi istoric, pozitivism
Discursul naţional este aparent suspendat în perioada dintre 1945-1964 când se promovează arheologia bazată pe “concepţia marxist-leninistă, întemeiată pe principiile materialismului dialectic şi istoric” (Nestor 1960: 8-9; s.n.), ale cărei ecouri se aud din ce în ce mai slab până la începutul anilor ‘70, extrem de sporadic după aceea. De fapt, aşa cum afirma Mihail Roller, istoria, ca parte a “culturii noi”, ar fi trebuit să fie “naţională în formă, socialistă în conţinut” (Roller 1956, 45). Principalele realizări ale arheologiei în “anii democraţiei populare” se considerau a fi - alături de apariţia unor noi descoperiri arheologice din diverse perioade (cercetarea fiind impulsionată şi de înfiinţarea Institutului de Arheologie din Bucureşti în 1956 şi a Direcţiei Monumentelor Istorice în 1959), dezvoltarea arheologiei perioadei migraţiilor şi a celei medievale (Nestor 1970a: 411-413), organizarea unei reţele naţionale de muzee - şi documentarea unor teme favorite ale discursului naţional cum ar fi continuitatea dacilor în perioada romană şi romanizarea lor, relaţiile “autohtonilor” cu populaţiile “alogene” (Nestor 1960). Problematica legată de continuitatea dacilor este lărgită prin înglobarea descoperirilor din afara provinciei romane (aşa-zişii “daci liberi”). Expoziţiile organizate anual în perioada 1949-1952 doreau să ilustreze aceste realizări ale arheologiei române prin expunerea materialelor descoperite în ordine cronologică, de la “epoca sălbăticiei” şi a “barbariei” până la “formarea relaţiilor feudale de producţie” (ex. Expoziţia 1949).
Dar discursul privind “originile poporului român”, al continuităţii şi unităţii naţionale este uşor estompat, accentul fiind pus pe studierea rolului poporului ca făuritor al istoriei, “demascarea” teoriilor false ale istoriografiei burgheze, documentarea “relaţiilor frăţeşti dintre poporul român şi cel rus” (Roller 1956: 44-45). Este relevant faptul că până în 1955 în revista SCIVA s-au publicat doar recenzii şi prezentări dedicate exclusiv lucrărilor tipărite în Uniunea Sovietică (Babeş 1999: 8). Una din temele preferate este “lupta de clasă” (adică “lupta împotriva stăpânirii romane şi exploatării sclavagiste”) manifestată prin sprijinul acordat de daci barbarilor care atacau provincia romană, fuga în afara graniţelor, “acţiunea dusă în interior de unele cete de luptători izolaţi numiţi latrones”, “răscoale în masă ale populaţiei oprimate” (Istoria României 1960: 426-435; vezi şi Berciu 1951; Chirilă 1951). Prin aplicarea mecanică a unor concepte marxiste societăţilor trecutului, se accentuează un determinism economic, simplificator (Crişan 1975: 33). De exemplu, uneltele perfecţionate determină “sporirea productivităţii muncii”, adică a “plus-produsului”, o cauză a apariţiei “exploatării omului de către om” (Daicoviciu 1965: 33). Interesul pentru paleo-economie determină un anumit impuls al cercetării pluridisciplinare dar care devine în fapt doar un apendice al discursului dominant (Anghelinu 2001-2002: 45-46). Complexitatea societăţilor trecutului este simplificată prin folosirea unor concepte evoluţioniste de genul “matriarhatului” sau “patriarhatului” (Berciu 1950). Termenii-cheie ai acestui tip de discurs arheologic sunt “orânduire socială”, “luptă de clasă”, “mod de producţie”, “forţe şi relaţii de producţie” etc.
O latură pozitivă a acestei perioade este încercarea de a privi critic demersul arheologiei române, în special datorită articolelor lui Nestor (1965; 1970a). El este singurul care încearcă teoretizarea acestui tip de discurs arheologic: în stilul său precis şi uşor ironic defineşte arheologia marxistă din această perioadă ca fiind evoluţionismul lui Morgan, “străluminat marxist” de Engels şi “adâncit” de Irmgard Sellnow (Nestor 1965: 423; pentru Sellnow, vezi Kossack 1992: 97-98). De asemenea Nestor sugerează şi noi direcţii de cercetare, neglijate în perioada anterioară, referitoare la “baza economică” şi “suprastructură” (Nestor 1965: 427). Aceste eforturi de teoretizare, combinate cu exemple etnografice, vor fi continuate în cursul tipărit din 1970 (Nestor 1970), o lucrare insolită în peisajul nostru arheologic, cu multe interpretări surprinzătoare.
După 1965, odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, până în 1971, urmează o perioadă de relaxare ideologică. Spre deosebire de Polonia, unde, în perioada 1956-1975, se crează o diferenţă între marxism-leninismul oficial al partidului comunist şi marxismul academic (Lech 1997-1998: 84-93) (cu consecinţe benefice pentru evoluţia ulterioară a arheologiei polone), în România arheologia urmează Partidul care îşi asumă treptat discursul naţional necesar legitimării unui comunism românesc, ferit de ingerinţele Moscovei (Verdery 1994: 97-102). Unele texte din această perioadă combină discursul marxist-leninist, tipic anilor ’50, (istoria fiind concepută ca o succesiune de “orânduiri sociale”) cu cel naţional (referitor la romanizare, continuitate, unitate). Expoziţia Muzeului Naţional de Istorie era organizată după acelaşi principiu (Schiţă tematică 1970). Dar, treptat, marxism-leninismul trece în plan secund atât în discursul politic, cât şi în cel arheologic.
Tezele din iulie 1971 pun capăt acestei perioade de relaxare ideologică. Ele afirmă că istoria “nu este o meserie de specialitate” ci o activitate ideologică pură pe care o practică “numai oamenii recrutaţi prin partid, numai oamenii care vor deveni activişti de partid”. “Nici un fel de altă concepţie nu poate exista în predarea istoriei” (Georgescu 1991: 69-70). Arheologia, în calitate de “ştiinţă auxiliară” a istoriei, este şi ea afectată. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism din 1974 se deschide cu o istorie a românilor care începe de la traci, continuă cu vechile teme naţionale referitoare la romanizare, continuitate, unitate, cu multe accente xenofobe (popoarele migratoare, otomanii, imperiile ar fi vinovate de rămânerea noastră în urmă). Dacismul, un curent care reduce originea românilor la elementul dacic, prezent în perioada interbelică în scrierile unor intelectuali de dreapta (ex. Vulcănescu 1991: 37-55), renaşte în această perioadă (Crişan 1977: 6). Prin decrete se rezolvă probleme controversate referitoare la evenimente din trecut: Comitetul Central al PCR hotărăşte anul înscăunării lui Burebista, potrivindu-l în aşa fel încât să se poată sărbători 2050 de ani de la eveniment în 1980, cu ocazia Congresului Internaţional de ştiinţe istorice de la Bucureşti (Georgescu 1991: 99). “Trecutul atât de strălucit va trebui să continue a fi glorificat în arta zilelor noastre pe toate coordonatele” (Crişan 1977: 81). Într-adevăr, istoria devine principalul element al propagandei oficiale. Ea “invadează presa, programele radio şi televiziune, sălile de teatru, studiourile de film, librăriile, muzica uşoară, galeriile de artă […]. Fiecare moment al prezentului se raportează la trecut, i se înfig rădăcini în adâncul veacurilor, fiecare împlinire este prezentată împlinire finală a unei lungi evoluţii istorice” (Georgescu 1991: 117). În cadrul Cenaclului Flacăra (condus de poetul Adrian Păunescu) şi al festivalului Cântarea României (mişcare culturală iniţiată chiar de secretarul general al partidului comunist), scriitori, actori, trupe rock, cântăreţi de folk şi “rapsozi populari” slăvesc trecutul patriei socialiste şi pe Nicolae Ceauşescu în a cărui personalitate se întâlnesc toate calităţile unui întreg şir de regi geto-daci şi voievozi români (Petrescu 1998; Negrici 2003: 53-56, 67-70).
Tema predilectă fiind “strămoşii noştri”, descoperirile arheologice, scoase din context, sunt şi ele manipulate (uneori chiar de către arheologi) în elaborarea acestui tip de discurs. Arheologia discută în continuare, dar pe un ton mai exaltat, temele ideologiei naţionale. În ciuda unor critici (Babeş 1974), arheologia de propagandă consideră că statul naţional român există încă de la Burebista care “va pune bazele primului stat din istoria noastră, care se va perpetua apoi, înfruntând vicisitudini de tot felul, ajungând până la gloriosul moment al cuceririi independenţei de stat şi, mai apoi, la făurirea statului unitar român”. La fel, o istorie a filosofiei române ar trebui să înceapă de la geto-daci din moment ce chiar Platon a preluat de la ei “modele de gândire dialectică” (Crişan 1977: 80, 168-169). Istoria are un rol important pentru dezvoltarea “conştiinţei revoluţionare” şi “afirmarea omului nou, constructor al socialismului” care trebuia să conştientizeze, de exemplu, că “trăsătura definitorie, cea de dreptate, moştenită de la strămoşii daco-geţi şi păstrată ca atare, se regăseşte cu prisosinţă în întreaga politică a Partidului Comunist Român, în întreaga politică internă şi externă a statului nostru” (Crişan 1977: 81).
De fapt, cel puţin în intenţia oficială, arheologul contopeşte două statute: de cercetător şi de ideolog (pentru Bulgaria vezi Bailey 1998: 93-94). “Paralel cu munca de cercetare, colectivul de arheologie (al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aflat în subordinea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, apoi a Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, n.n.) s-a angajat pe deplin în activitatea de propagandă, de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice şi de educare în spirit patriotic a tinerei generaţii […]. În felul acesta, arheologia răspunde unei a doua sarcini majore ce revine cercetării în general, de a contribui pe multiple planuri la edificarea societăţii socialiste în ţara noastră” (Preda 1984: 233).
Muzeele participă şi ele activ la propaganda oficială (vezi şi Opriş 2000: 112-113), fapt reflectat şi de unele articole din cuprinsul Revistei Muzeelor din anii ‘70 şi ‘80. Muzeul, considerat a fi instituţie politică, trebuia să contribuie la “transformarea conştiinţei maselor”, “formarea conştiinţei socialiste” şi “făurirea omului nou” prin “propaganda de muzeu” (acţiune asumată în urma directivelor de partid): organizarea unor simpozioane, prezentări de filme propagandistice, recitaluri de poezie şi muzică patriotică, concursuri pionereşti (ex. “Întâlnire cu strămoşii” organizat de Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România în 1978). Unele muzee organizau “expoziţii volante” în fabrici iar “brigăzile ştiinţifice”, compuse din muzeografi, se puteau deplasa chiar la căminele unde locuiau muncitorii. Muzeul, depozitar al trecutului exemplar, devine loc de consacrare, unde, în urma unui întreg ceremonial, elevii “sunt făcuţi pionieri”.
În 1978, la Muzeul de Istorie al RSR (înfiinţat în 1972, vezi Popovici 1997) se deschide, cu prilejul împlinirii de către Ceauşescu a “60 de ani de viaţă şi a peste 45 de ani de activitate revoluţionară”, expoziţia cu titlul sugestiv: Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări (Georgescu et alli 1981). Vizitatorul performează vizual, prin vizitarea întregii expoziţii de la preistorie până la sălile dedicate secretarului-general, întregul ceremonial al propagandei oficiale: împlinirea destinului naţional prin Ceauşescu, în a cărui personalitate sunt adunate toate calităţile strămoşilor.
Unii arheologi au participat activ la producerea şi difuzarea acestui tip de discurs. Ei sunt obiectul vestitei teme a “compromisului”, doar enunţată în perioada post-totalitară (Alexandrescu 1991; Babeş 1999: 8; 2002: 11), foarte rar detaliată (Popa 1991). În acelaşi timp îşi desfăşurau activitatea tăcuţi – prin tăcerea lor legitimând practic discursul dominant (Boia 2000: 126) – reprezentanţii arheologiei pe care o numim în mod convenţional pozitivistă, adică o ştiinţă pozitivă, “întemeiată pe document şi pe examen riguros” (Zub 1985: 22). Concepând trecutul ca fiind independent de subiect şi având obsesia imparţialităţii, această arheologie mai poate fi numită, urmându-l pe Nestor (1988: 277), şi realist-obiectivistă. De asemenea, prin unele caracteristici, în special folosirea conceptului de "cultură arheologică" (în sensul definit de Kossinna sau Childe), poate fi inclusă şi în arheologia cultural-istorică (Trigger 1989: 148-206). Sursele intelectuale ale acestei direcţii sunt “pozitivismul” arheologiei germane (în special Merhart, vezi Kossack 1992) şi “şcoala critică” a istoriografiei române din prima jumătate a secolului XX, care punea accentul pe metodă, pe demersul empiric şi obiectivitate (Zub 1985; 1985a; Nestor 1988).
Reprezentanţii arheologiei pozitiviste afirmă independenţa disciplinei faţă de politic şi, uneori, faţă de istorie prin accentul pus pe metodele proprii. Metodele “îi îngrădesc şi arheologului mişcările fanteziei şi ale emoţiei, dar nu ştim dacă pot afirma că ele îl şi apără totdeauna de acestea” scrie cu umor Ion Nestor (Nestor şi Vulpe 1971: 131). Elev al lui Gero von Merhart, Nestor introduce în practica arheologică română “metodele” proprii arheologiei, cei trei adevăraţi “piloni” ai cercetării arheologice (tipologia, stratigrafia, chorologia) (Nestor 1965: 422; Nestor şi Vulpe 1971; despre Merhart, vezi Kossack 1986; 1992: 89-90; Klejn 1993: 53). După ce într-o lucrare (Nestor 1933) care întemeiează arheologia română de azi, reuşeşte să ordoneze o cantitate mare de materiale răspândite prin muzee şi să formuleze interpretări ale căror influenţe se manifestă şi în prezent, Nestor, urmându-l pe Childe, teoretizează în câteva pagini memorabile şi demersul inductiv al arheologiei (Nestor 1937).
Dar lucrările valoroase care aparţin acestui curent arheologic sunt inundate de rapoarte de săpătură, repertorii judeţene, monografii ale unor “culturi” sau staţiuni arheologice, studii referitoare la un anumit tip de vas, piesă de metal etc., “riguros” descrise şi clasificate în subtipuri sau variante, finalitatea acestor acţiuni rezumându-se doar la ordonarea cronologică şi culturală. Abordarea diferitelor teme tinde să devină standardizată: un istoric al cercetării sub forma unei înşiruiri de nume, ani şi titluri de lucrări, descrierea tipului de habitat şi a practicilor funerare, catalogul descoperirilor. Tipologia (“repertoriul de forme”) şi chorologia, din instrumente cu care se pot defini centre de producere, căi de schimb, sau care pot ajuta la înţelegerea semnificaţiei ceramicii sau a altor categorii de piese, devin scopuri în sine, cu caracter de inventariere şi cartare a analogiilor formale.
Şi ca răspuns la agresiunile ideologice amintite mai sus, arheologia de acest fel refuză orice tip de abordare teoretică (care ar lăsa deoparte “faptele”), refugiindu-se în metodă şi, pentru a-l cita pe Bourdieu, într-un “empirism orb”. Adică o arheologie construită pe credinţa că datoria arheologului este de a aduna mai întâi în mod obiectiv materialul arheologic, de a-l ordona (obiectiv) şi de abia apoi de a-l interpreta (obiectiv). Este necesar însă să ne obiectivăm poziţia acesta obiectivă: “Un act de descifrare a unui material necunoscut, adică o “înţelegere” directă şi adecvată nu este cu putinţă şi nu poate opera eficient decât în cazul în care acel cod ce permite descifrarea este perfect şi nemijlocit stăpânit de către observator şi fuzionează cu acel cod cultural prin care a putut apărea opera pe care o percepem […]. Neştiind că opera respectivă este codificată – mai ales într-un alt cod – în mod conştient aplici codul pentru percepţia obişnuită, prin care se descifrează obiectele familiare, pentru operele dintr-o tradiţie străină: nu există percepţie care să nu recurgă la un cod inconştient şi este imperios necesar să renunţăm la mitul ochiului proaspăt” (Bourdieu 2001: 190; vezi şi Bourdieu şi Delsaut 1991). Înţelegerea directă şi neforţată a culturii materiale este iluzorie deoarece este filtrată prin coduri apriorice care, după ce sunt asimilate de observator, devin aptitudine cultivată. De fapt, arheologul român sapă, adună, ordonează şi interpretează materialul în funcţie de câteva concepte pre-definite (cultură, fază, etnie) pe care ajunge a le considera realităţi obiective. Interpretarea, bazată pe o falsă familiaritate cu materialul arheologic, se reduce la diagnosticarea culturală şi cronologică. Cu alte cuvinte, prin “metodele proprii”, cultura materială este “încadrată” în “culturi arheologice”, “aspecte” şi “grupuri culturale”, se definesc noi asemenea entităţi şi se stabileşte cronologia lor (“relativă” sau “absolută”). “Interpretarea” devine o combinaţie între concepte evoluţioniste, difuzioniste, legate şi de determinismul geografic al lui Ratzel. “Culturile” sunt entităţi bine definite teritorial şi tipologic, cu frontiere clare, au origine, se influenţează una pe alta, migrează, evoluează de-a lungul mai multor faze, dispar, nu înainte de a contribui la formarea altora. Aceste entităţi joacă pe scena preistoriei acelaşi rol ca popoarele pe scena istoriei.
Atunci când se trece dincolo de “metode”, interpretările sunt utilitariste (o critică a acestui tip de interpretări, folosind exemple etnografice, la Nestor 1970: 87-88), ancorate în bunul simţ sub forma unor noţiuni precum “casă”, “groapă (menajeră)”, “mormânt” (care ar fi avut în trecut aceleaşi “funcţii” ca şi acum) sau (şi mai bine) a cepeleului (CPL = complex), termen neutru, dovadă supremă a “obiectivităţii”. Contextele care ies din limitele acestui bun simţ sunt încadrate în categoria “de cult” (“construcţie de cult”, “groapă de cult”, “înmormântare rituală”, “înmormântare cu caracter special”) datorită unei logici care proiectează în trecut dihotomia contemporană dintre sacru şi profan. Societăţile din trecut, aşa cum sunt interpretate de arheologii români, sunt anistorice – pericol semnalat de Nestor (1965: 426) -, având o structură (reflectată direct, se crede, în special de practicile funerare) asemănătoare mai tuturor epocilor şi perioadelor. Adică sunt societăţi formate din bărbaţi, femei şi copii (“sexul arheologic”) care fac parte din “familii” sau “clanuri” şi aparţin unor grupe diferite de status (“înalt”/”deosebit” şi “obişnuit”). Privite ca un mecanism (rolul agentului social fiind total neglijat), societăţile trecutului “funcţionează” după anumite reguli pe care arheologul crede că le redescoperă prin stabilirea unor tipuri de asocieri de obiecte componente ale inventarului funerar. Dar, în general, arheologii din această categorie, clamează perfecţionarea “metodologică” ca o condiţie necesară (şi suficientă) pentru ca actul interpretării să se producă totuşi.
Preponderenţa acestui stil de interpretare în discursul arheologic din România înainte de 1989 este reflectată de Indicele revistei SCIVA (într-adevăr “revista care oferă cea mai largă, mai fidelă oglindire a evoluţiei” arheologiei române în ultimii 50 de ani, Babeş 1999: 5) publicat în tomul 36, nr. 1-2, din 1985. Articolele sunt grupate pe epoci, perioade, culturi, faze, diferite categorii de piese arheologice, probleme (metalurgia, depozite), categorii de contexte (aşezări, necropole). Ideologia naţională este prezentă la rubrica “populaţii străine şi cultura lor” (s.n.). Simptomatic, la categoria “diverse” (s.n.) găsim termenii “om”, “faună”, “palinologie-paleoclimatologie în pleistocen”, “palinologie în holocen”, “paleobotanică”, “dendrocronologie”, “cronologie absolută”. Sub titlul “metodologie în cercetarea arheologică” sunt indexate 10 articole, majoritatea conţinând critici şi sfaturi referitoare la întocmirea unor cataloage de descoperiri. Din păcate, indicele revistei Dacia din 2003, reflectă aceeaşi imagine.
Am încercat în rândurile de mai sus să privim arheologia română ca un câmp în care se întâlnesc trei tipuri de discursuri. Ca orice act de interpretare, aceasta este o realitate simplificată; de fapt discursurile se sprijină reciproc. Statutul de “profesionist” al arheologului, care “stăpâneşte” metodele arheologiei, legitimează celelalte două discursuri (naţional şi “materialist dialectic şi istoric”). Pe de altă parte, “profesionistul”, pentru a “practica arheologia” (săpături, prelucrarea şi publicarea materialului – acţiuni precedate de cereri de finanţare), pentru a accede la funcţii administrative sau titluri academice trebuie să facă discursul său relevant din punct de vedere social şi politic, acţiune necesară obţinerii suportului material şi moral al instanţelor superioare de legitimare (în măsura în care acestea consideră necesar să utilizeze trecutul pentru legitimarea construcţiei politice din prezent).
Nu există un discurs “pur”, corespunzător celor trei tipuri, doar un amestec fin cu o latură dominantă şi cu elemente mai mult sau mai puţin difuze din celelalte. Realitatea este mult mai complexă dacă ţinem cont şi de faptul că acelaşi actor social poate folosi mai multe tipuri de discurs în contexte diferite. După cum vom vedea în rândurile de mai jos, unele texte scrise în perioada post-totalitară pun accentul pe constrângerile şi presiunile ideologice la care “este supus” arheologul (de exemplu, Mihăilescu-Bîrliba 1997), dar este la fel de interesant de văzut în ce măsură acesta construieşte câmpuri de discurs relevante ideologic pentru a câştiga un capital simbolic, economic sau politic.
Aceste discursuri sunt construcţii ideologice care au scopul de a stăpâni trecutul. Pentru că cine stăpâneşte trecutul, controlează şi prezentul. Este semnificativ modul în care aceste construcţii ideologice se legitimează folosind aceleaşi cuvinte precum “ştiinţific” sau “obiectiv”, respingându-se una pe cealaltă sau alte tipuri de interpretări ale trecutului (aşa cum vom vedea în partea a doua) folosind termeni de opoziţie (“anti-ştiinţific”, “subiectiv”).
Arheologia română în perioada post-totalitară
După 1989, discursul “marxist-leninist”, după cum am văzut, asumat total de arheologia română doar în perioada stalinistă, apare acum difuz, sub forma accentuării determinismului economic. De asemenea, discursul puterii politice, care se orientează treptat către integrarea europeană, încearcă să-şi marginalizeze latura naţionalistă cel puţin în dialogul cu Europa. Ideologia naţională nu mai are nevoie în noul context politic decât în foarte mică măsură de arheologie, fapt reflectat de resursele bugetare alocate, de problemele de apariţie a “revistelor de prestigiu” (SCIVA, Dacia, Materiale şi cercetări arheologice etc.) (Babeş 1999: 9), de izolarea manifestată şi prin lipsa cărţilor străine şi, nu în ultimul rând, de salariile arheologilor şi muzeografilor. Discursul naţional, predominant în ultimele decenii ale vechiului regim, folosit periodic în anumite contexte după 1989, este preferat acum de reprezentanţii categoriei numită sugestiv a “pepenilor” (cei care promovează un naţionalism de extremă-dreapta dar care, înainte de 1989, au fost strâns legaţi de structurile comuniste: adică, precum pepenii, sunt roşii în interior şi verzi în exterior) (Radu 1991), de cei care promovează exagerările tracomane (I.C. Drăgan, N. Săvescu) sau, uneori, mai este folosit cu ocazia organizării unor expoziţii "la comandă", cu prilejul unor evenimente politice importante, când România trebuie să-şi expună "trecutul glorios". Unele lucrări, în special cele referitoare la perioada migraţiilor, promovează şi după 1989 discursul naţional cu temele preferate: “continuitatea neîntreruptă a populaţiei autohtone, relaţiile ei cu diferite neamuri migratoare pătrunse temporar în regiunile carpato-dunărene-pontice” (Teodor 1996: 5, s.n.). Istoria României începe în unele lucrări “de specialitate” (Ursulescu 1992) odată cu apariţia Australopithecului la Bugiuleşti.
Cu toate că se presupune că România este chemată să participe cu trecutul ei la formularea unor noi mituri, noi întrebări necesare construirii unei identităţi europene (Renfrew 1994; Rowlands 1994; Pluciennik 1998; Vulpe 1999-2000: 14-15), instituţiile puterii politice şi academice încearcă şi după 1989 să impună o interpretare a trecutului, care reproduce, în mare măsură, aceleaşi soluţii devenite oficiale în perioada totalitară. În anul 2001 un mare număr de experţi au participat activ la realizarea unui proiect mai vechi al Academiei Române, şi anume, publicarea unui nou Tratat de istorie a românilor. Aceşti experţi au fost prezentaţi drept “cei mai buni specialişti ai etapelor tratate” (Berindei 2001: XVIII). Contrar imaginii de înalt profesionalism al celor implicaţi – cum doreşte să ne facă să credem Academia Română – un recent studiu critic privind arheologia originii naţiunii în tratatul de istorie a românilor (Niculescu 2003) scoate la iveală faţa sordidă a acestui proiect: comanda politică, discursul naţionalist şi nu în ultimul rând furtul intelectual (plagiatul) (vezi şi Babeş 2002). Radu Popa scria în 1991: “Tot de aceea m-am scuturat ca de o erezie când, în urmă cu patru luni, am fost întrebat dacă n-ar fi cazul să se reia în colectiv redactarea tratatului. S-a strâns prea multă zgură care se cere îndepărtată în prealabil” (Popa 1991a: 156). Atitudinea obedientă faţă de cererea Academiei Române nu face decât să confirme spusele lui Daniel Barbu, conform cărora “intelectualii români nu sunt critici faţă de putere decât atunci când autorităţile politice consideră firească această critică... Ei nu se află în opoziţie decât atunci când instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă” (Barbu 1999: 103).
Această acţiune de impunere a monopolului, a unei perspective “oficiale” asupra trecutului de către instanţele politice şi academice, se desfăşoară concomitent cu respingerea oricărei încercări alternative care se abate de la “ortodoxie”. Cel mai bun exemplu în acest caz este scandalul – declanşat în 1999 odată cu trecerea de la manualul unic de istorie (moştenire a comunismului) la sistemul manualelor alternative (corespunzător învăţământului european) (vezi Boia 2000: 31-39). Unul dintre aceste manuale de istorie – coordonat de Sorin Mitu – având un conţinut mai “radical”, a iscat o întreagă avalanşă de proteste, inclusiv în Parlamentul României.
După 1989, trăsătura cea mai importantă a arheologiei române este impunerea discursului arheologiei pozitiviste, ale cărui cuvinte-cheie sunt "cercetare fundamentală", "trepte ale cercetării", "ştiinţific", "obiectivitate", "empiric". În ciuda unor încercări critice şi apariţiei unor noi stiluri de interpretare (Bolomey 1973; Niculescu 1997; 2000; Curta 2001; Vulpe 1999-2000; Popovici 1999-2000; Anghelinu 2001-2002), acesta este discursul dominant şi în prezent.
Intrarea spectaculoasă în prim-plan a acestui tip de discurs este reflectată de acel Plan de măsuri al Comitetului din Institutul de Arheologie din Bucureşti al Frontului Salvării Naţionale, publicat în SCIVA 41.1, 1990, 3-6. În preambulul acestui document, autorii deplâng pierderile din perioada vechiului regim datorate “imixtiunilor şi presiunilor ideologice”, promovării “unui naţionalism primitiv antiştiinţific (s.n.)”, a izolării. “În aceste condiţii, care s-au agravat de la an la an, majoritatea specialiştilor din domeniul nostru a reuşit totuşi să-şi păstreze demnitatea profesională, fapt ce se cuvine subliniat la acest început de eră nouă” (s.n.). În dulcele stil consacrat în perioada înfierată de document câteva rânduri mai înainte, “colectivul Institutului de Arheologie din Bucureşti, principala instituţie de specialitate din ţară” (s.n.) îşi afirmă “cu entuziasm adeziunea totală la principiile programului Consiliului Frontului Salvării Naţionale”. Planul, pe lângă măsuri punctuale referitoare la reorganizarea instituţiei, propune măsuri care, pe de o parte, perpetuează centralizarea tipică perioadei totalitare, şi, pe de altă parte, asigură monopolul interpretării trecutului acestui tip de discurs “ştiinţific”. Institutul de Arheologie se doreşte a fi în subordinea unui “for central” (Academia Română) (punctul 1 al planului) dar şi să-şi subordoneze învăţământul universitar şi Comisia Arheologică, instituţie care “va avea în sarcină întocmirea planului naţional de cercetări, controlul săpăturilor arheologice, urmărirea valorificării acestora, precum şi acordarea gradelor ştiinţifice” (punctul 14). Pe scurt, planul propune reformarea câmpului arheologic din România doar prin măsuri administrative care nu afectează sistemul academic centralizat, dar care asigură dominaţia discursul “ştiinţific” în detrimentul celorlalte discursuri.
În consecinţă, arheologii care înainte de 1989 emiteau cu preponderenţă alte tipuri de discurs, în prezent s-au refugiat şi ei în această categorie, adică devin exclusiv "profesionişti", uitându-şi acum latura ideologică. Aceşti profesionişti au fost unii dintre principalii furnizori de bunuri simbolice utile regimului comunist. I-am putea numi arheologii-ideologi. După 1989, în faţa unei politici de descentralizare (fie ea formală sau asumată de puterea politică), necesare integrării în Uniunea Europeană, unii dintre ei încă resimt un puternic sentiment de nostalgie al vremurilor în care deţineau controlul asupra trecutului prin intermediul instituţiilor centrale din care făceau parte (ex. Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice). Una dintre scuzele cel mai des invocate atunci când sunt chestionaţi despre trecutul lor comunist este: “Nu am avut ce face. Aşa erau vremurile!”. Astfel de afirmaţii presupun însă faptul că orice schimbare nu poate fi înfăptuită decât pe cale administrativă, printr-un act de voinţă al celor care guvernează. A crede că lucrurile se pot schimba doar în condiţiile libertăţii, “înseamnă a justifica inerţia, pasivitatea, laşitatea şi compromisul” (Barbu 1999: 95).
Alţii, au reacţionat în chip diferit faţă de schimbările survenite după 1989, devenind ceea ce am putea numi arheologi ca manageri culturali. Astfel, în locul lăsat liber prin expulzarea ideilor de stânga, şi-a făcut loc un liberalism rudimentar şi difuz ce oferă partizanilor săi iluzia că s-au desprins de practicile şi stilul de gândire caracteristice perioadei comuniste. Principala trăsătură a managerilor culturali este că privesc trecutul dintr-o perspectivă aşa-zis capitalistă, bazată pe ideea de eficienţă şi profit. Practicii arheologice (şi implicit monumentelor) i se conferă importanţă numai în măsura în care acest lucru este profitabil din punct de vedere financiar. Dar profiturile obţinute nu sunt utilizate în vederea reformării câmpului arheologic, ci pentru supravieţuirea schemei de organizare şi funcţionare a vechilor instituţii. Departe de a dori o descentralizare a sistemului, managerii culturali sunt interesaţi doar de ocuparea poziţiilor-cheie în cadrul acestuia, care le asigură accesul nemijlocit atât la resursele bugetare - pe care le pot redistribui propriilor şantiere arheologice sau acelora conduse de arheologii “cuminţi” (a căror voce critică nu se aude) – cât şi la proiectele mari care atrag fonduri extra-bugetare. Managerii culturali folosesc şi revendică discursul tipic arheologiei pozitiviste, cu toate că în anumite contexte apelează şi la discursul naţional. Ca profesionişti, consideră că practică o arheologie modernă, concepută de fapt ca o arheologie tradiţională plus GPS.
Într-o altă categorie includem arheologii a căror reacţie în faţa contextului prezent este refugiul în “propria meserie”. Această atitudine nu reprezintă altceva decât refugierea în ceea ce Barbu denumeşte “stare de emigraţie morală”, fără să realizeze că atât de invocata rezistenţă “prin cultură” sau rezistenţă în interiorul “propriei minţi” echivalează, în ultimă instanţă, cu o formă aproape patologică de autism etic (Barbu 1999: 55).
Excurs: (De)zbatere în arheologia română
Tăcuţi în perioada vechiului regim, prin lipsa lor de reacţie legitimând practic discursul naţionalist emis de puterea comunistă, unii dintre ei participând activ la construirea cultului lui Ceauşescu (vezi, de exemplu, Colegiul de redacţie 1985: 27-29), arheologii-profesionişti, indiferent în ce categorie din cele enumerate mai sus se află, încearcă acum să impună o singură cale de “cercetare”, respingând vehement şi violent orice erezie “procesualistă” sau “post-procesualistă”, ambele incluse laolaltă în aceeaşi categorie a curiozităţilor anglo-saxone “stângiste”. De unde această reacţie?
Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea lui Daniel Barbu, Republica absentă, publicată în 1998 (în special capitolul I). Mai întâi de toate nu trebuie uitat că cei mai mulţi membri ai elitei intelectuale, culturale şi universitare post-decembriste “au fost cândva membri ai Partidului Comunist sau chiar activişti, mai mult sau mai puţin vizibili, ai acestui partid”: la sfârşitul anului 1971, 60% dintre academicieni, doctori în ştiinţe, universitari şi cercetători ştiinţifici erau membri de partid. Astăzi, membrii acestei elite reneagă vehement comunismul, încercând nu numai să abată atenţia de la faptul “că propriile lor cariere [începute înainte de 1989], sunt, în principiu, rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul fidelităţii declarate faţă de ideologia şi/sau instituţiile socialismului de stat”, dar şi să inoculeze ideea conform căreia “la originea poziţiilor lor actuale de dominaţie […] se află în exclusivitate meritul personal. Ei sunt cei mai interesaţi să şteargă comunismul din memoria colectivă”. Drept urmare, după căderea totalitarismului, ideile considerate de stânga au fost repudiate cu desăvârşire, nemaifiind invocate de nimeni, în ciuda faptului că mulţi dintre intelectuali şi-au construit statutul profesional utilizând din plin ideile marxiste şi leniniste. Mulţi dintre ei îşi reconstruiesc identitatea fixându-şi genealogii în perioada interbelică şi punând în paranteză comunismul. Obligaţi, ca toţi ceilalţi, să folosească în perioada totalitarismului două limbaje – “unul privat, prin intermediul căruia se formulau adevărurile referitoare la societate şi unul public, utilizat pentru exprimarea principiilor ideologice privitoare la cunoaşterea adevărului societăţii” - intelectualii promovează acum un discurs anticomunist. Adică “simplu spus, intelectualii rostesc, după căderea comunismului acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla în plină putere”. Potrivit acestei logici, arheologii resping cu hotărâre unele curente arheologice sau lucrări de sociologie considerate a fi “de stânga”.
Formaţi în perioada comunistă, putem aplica membrilor elitei arheologiei române analiza lui Barbu. “Gândirea unică, simplificatoare şi exclusivistă rămâne tentaţia irezistibilă a intelectualilor români. Cineva trebuie să aibă întotdeauna dreptate. O dreptate la purtător, care nu este locul geometric al dezbaterilor şi confruntărilor de idei”. “Căci intelectualul român nu dezbate, ci combate” adică refuză “justeţea poziţiei celuilalt” (Barbu 1999: 103, 105). De exemplu, Ştefan Olteanu (1993: 375-376), în continuarea tradiţiei comuniste, analizează “mobilurile” care l-au determinat pe Radu Popa să-i critice anumite lucrări (Popa 1991). Pentru că logica totalitară presupune că în spatele criticii se ascunde de fapt altceva.
Părăsind analiza lui Daniel Barbu, o altă explicaţie a acestei reacţii de “combatere” a curentelor amintite mai sus ar putea fi faptul că arheologului român îi place statutul de expert, de profesionist. Sau, poate mai bine spus, acela de detectiv. Ca şi acesta, adună cu minuţiozitate “probele” pentru rezolvarea unui “caz”, adică o reconstituire treptată a trecutului (pe măsură ce apar alte “indicii”, “noi date”). “Rezolvarea cazului” este astfel amânată până la un termen nedefinit, în schimb se face doar interpretarea “probelor” (adică diagnosticarea culturală şi cronologică a materialului). Arheologului român îi plac certitudinile, în consecinţă respinge “relativismele” (izvorâte din natura polisemantică a culturii materiale), “interpretările hazardate” pe care le asociază curentelor anglo-saxone, reprezentanţii acestora fiind priviţi ca un soi de poeţi. Arheologul român acceptă faptul că există “subiectivitate” în cercetarea sa, dar încearcă să o reducă prin “perfecţionarea metodologică”.
În paralel cu “combaterea” încercărilor de emitere a altor discursuri, există şi tendinţa de a inhiba dezbaterea critică. O părere destul de rar exprimată explicit de reprezentanţi ai arheologiei române dar manifestată periodic prin gesturi, cuvinte şi atitudini este aceea că poziţia fiecăruia în ierarhia academică ar legitima sau nu dreptul de a critica şi de a vorbi. Mai întâi trebuie să “produci” arheologie, în sensul acceptat de majoritatea membrilor comunităţii noastre arheologice, şi de abia apoi poţi să critici. Arheologul trebuie să prelucreze şi să publice un “lot” de materiale arheologice, să sape pe cont propriu, să obţină titlul de doctor, să ocupe, nu întotdeauna datorită meritelor ştiinţifice, o funcţie administrativă sau să atingă o anumită vârstă până să ajungă în poziţia “legitimă” de a critica. Curios, această opinie coincide cu perspectiva privind cercetarea arheologică potrivit căreia materialul arheologic trebuie mai întâi adunat şi ordonat în mod obiectiv, încadrat cultural şi cronologic şi abia apoi poate fi interpretat. Aşa cum există “trepte ale cercetării”, aşa există şi etape ale devenirii unui individ ca arheolog. Concluziile privind problemele arheologice sunt atinse în urma unui întreg ritual al cercetării. La rândul său arheologul trebuie să urce mai multe trepte ierarhice, a căror atingere este marcată prin diferite rituri de iniţiere şi de trecere în altă categorie, pentru a ajunge în poziţia supremă care-l poate legitima să critice. În funcţie de poziţia pe care o ocupă pe această scară a valorilor, arheologul poate doar să publice material, să facă prezentări de cărţi sau recenzii. Poate critica “legitim” doar cel care a câştigat un prestigiu ştiinţific sau ocupă o funcţie. În ciuda acestei opinii, sau poate datorită ei, critica aproape lipseşte din practica arheologică din România pe fondul lipsei chiar a dezbaterii. Recenziile şi notele bibliografice nu sunt la mare preţ la noi (Babeş 1999: 7). În fond de ce ne este frică de critică?
După cum se poate vedea din unele volume omagiale (ex. Draşovean 2001; Oberländer-Târnoveanu 2000), cartea de vizită a arheologului român se compune din următoarele secvenţe:
1. mediul universitar în care s-a format: Universitatea, profesorii etc.
2. numărul şi importanţa săpăturilor la care a participat.
3. numărul şi importanţa şantierelor arheologice pe care le-a condus;
4. numărul de titluri publicate.
5. funcţiile de conducere deţinute.
6. colaborarea cu cercetători din străinătate.
7. participarea la “manifestări ştiinţifice de importanţă naţională şi zonală” şi “internaţionale”.
8. “deplasări cu scop documentar în domeniul muzeistic”.
9. poziţia actuală în ierarhia academică.
10. numărul aşa-zişilor discipoli.
Acest “decalog” al prestigiului “ştiinţific” şi al poziţiei ocupate în ierarhia academică (din care rezultă puterea de decizie, autoritatea), inhibă orice fel de dezbatere în contradictoriu, mai ales atunci când aceste impulsuri vin dinspre cei aflaţi într-o poziţie de “subordonare”.
În concluzie, “combaterea” poziţia celuilalt şi respingerea criticilor (percepute tot ca un atac asupra propriei poziţii) sunt “aptitudini cultivate” în perioada comunistă, când s-a format majoritatea membrilor elitei arheologice de astăzi.
Dar, cu trecerea timpului, arheologia română a găsit “rezolvarea” problemei dezbaterii arheologice prin instituirea unui regim intelectual feudal asupra trecutului. Trecutul a fost parcelat, fiecare arheolog fiind stăpân pe o epocă, perioadă, “cultură” sau, în cazul cel mai fericit, pe un şantier pe care poate să-l conducă până la pensie sau chiar dincolo de ea. Arheologul “specializat” pe o anumită problemă sau stăpân pe un anumit şantier deţine proprietatea intelectuală şi monopol asupra acestora. Ca şi în evul mediu, poate ajunge în această poziţie prin investitură, moştenire sau uzurpare (despre posibilitatea evoluţiei unor societăţi din estul Europei de la socialism la “feudalism” vezi Verdery 2003: 259-294). În consecinţă, teritoriile fiind demarcate, un arheolog român poate fi fericit dacă mai găseşte alţi câţiva cu care poate dezbate problemele arheologice care-l frământă. Astfel se perpetuează şi astăzi apatia faţă de apariţia unor lucrări arheologice, unele dintre ele valoroase, lipsa dezbaterii privind probleme legate de fundamentul teoretic al disciplinei noastre şi locul arheologiei în societatea română. Fiecare arheolog devine propria sa instanţă de legitimitate care nu are nevoie de opiniile altora. Arheologia română de astăzi este o sumă de discursuri monotone, paralele, care se intersectează doar arareori.
În chip paradoxal, mulţi dintre profesioniştii care impun astăzi o anumită practică arheologică şi decid politica de protecţie a monumentelor nu şi-au publicat rezultatele propriilor cercetări, unele începute cu decenii în urmă. Numărul săpăturilor nepublicate este cu mult mai mare decât cel al săpăturilor publicate. “O mentalitate, comparabilă cu aceea a căutătorilor de comori, patronează activitatea unor arheologi care deschid an de an noi şantiere, care nu publică nimic, nu-şi triază materialele, lăsându-le să se colbuiască” (Drăguţ 1969: 390). Depozitele institutelor, muzeelor şi universităţilor sunt pline-ochi de materiale arheologice nespălate, nemarcate şi necatalogate care zac în condiţii de neimaginat (vezi şi Opriş 2000: 109). Privite ca adevărate provizii pentru viitor, depozitele reprezintă de fapt “praful de sub covor”, adică eşecul practicii arheologice din România.
2. Politica de conservare şi restaurare: între monopol şi diversitate
Am văzut în prima parte a articolului că arheologia română este un câmp în care se întâlnesc mai multe discursuri. După 1989 discursul naţional şi latura pozitivistă a arheologiei predomină, în ciuda încercărilor timide de a se emite şi difuza critici sau noi tipuri de interpretări ale trecutului. Ambele discursuri dominante consideră că trecutul trebuie protejat, motiv pentru care cel mai adesea sunt invocate următoarele soluţii:
1. educarea populaţiei (prin sistemul de învăţământ) în spiritul dragostei şi grijii faţă de trecut şi implicit faţă de monumentele şi materialele arheologice;
2. legi privind protecţia monumentelor (în special a celor “de interes naţional”) în scopul apărării lor de comercianţii de antichităţi, vânătorii de comori sau de amatorii incompetenţi;
3. crearea unui sistem de acreditare profesională şi alcătuirea unor coduri profesionale în urma cărora numai arheologii profesionişti să se ocupe de studierea şi prezentarea trecutului (vezi şi Shanks şi Tilley 1992: 65).
Dar “orice acţiune pedagogică este un act de impunere a unui arbitrariu cultural. Sistemul de învăţământ îndeplineşte inevitabil o funcţie de legitimare culturală, convertind în cultură legitimă arbitrariul cultural pe care o societate îl impune. Această instituţie hotărăşte ce merită să fie transmis şi dobândit şi ce nu merită. Ea face distincţia între operele legitime şi operele ilegitime. Astfel de instituţii sunt investite cu puterea delegată de a salva o ortodoxie culturală, adică de a apăra sfera culturii legitime împotriva mesajelor concurente, schismatice sau eretice” (Bourdieu 1986: 51-2).
În consecinţă, discursurile dominante din arheologia română, convertite fiind în “cultură legitimă” (prin sistemul de învăţământ, expoziţii etc.) impun şi criteriile de selecţie a monumentelor istorice care “merită” să fie conservate. Ambele discursuri consideră că există un singur trecut obiectiv care trebuie descoperit, conservat şi apoi păzit de cei care vor să-l distrugă. Dar aceste discursuri acordă semnificaţii diferite trecutului, în măsura în care acesta are sau nu “valoare naţională” şi/sau “importanţă ştiinţifică”.
Aceste semnificaţii se regăsesc în politica de conservare şi restaurare a monumentelor istorice. Cererea de a conserva şi îmbogăţi patrimoniul naţional reflectă atât acţiunea statului-naţiune de căutare a identităţii sale în trecut (vezi şi Demoule 1999: 197), cât şi criteriile “ştiinţifice” de selecţie a monumentelor care trebuie conservate.
Acţiunea de conservare şi restaurare a monumentelor istorice are o lungă tradiţie în România (Opriş 1986) dar a devenit coerentă şi eficace odată cu înfiinţarea Comisiunii Monumentelor Istorice în 1892 (Opriş 1994) şi emiterea unor acte legislative (1892, 1913, 1919, 1955, 1974, 1975). În secolul XIX monumentele au fost privite “ca argument al apartenenţei la acelaşi neam a românilor de pretutindeni; ca o formă de manifestare a originii daco-romane şi a continuităţii poporului nostru în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, în sfârşit, ca armă de luptă pentru realizarea unităţii naţionale” (Opriş 1986: 88). Monumentele istorice au valoare documentară, ştiinţifică şi, în acelaşi timp, fac parte din “fişa autobiografică a poporului” (Drăguţ 1976: 9).
În legislaţia actuală referitoare la protecţia monumentelor istorice criteriile “valoare naţională” şi “importanţă ştiinţifică” le subsumează pe celelalte (“reprezentativitate, raritate, stare de conservare, valoare memorială, artistică, calitatea de repere comunitare”, Oberländer-Târnoveanu 2002 : 15). Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice defineşte monumentele istorice drept “bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală” (s.n.). Legea nr. 378/2001 declară unele situri arheologice “zone de interes naţional”. În această categorie intră siturile “a căror cercetare ştiinţifică, protejare şi punere în valoare este de importanţă excepţională pentru istoria şi cultura naţională” (s.n.).
Pe lângă semnificaţia naţională şi ştiinţifică acordată trecutului, un alt rezultat al influenţei câmpului arheologic asupra politicii de conservare şi restaurare a monumentelor este neglijarea totală a perioadei comuniste. Arheologia, concepută ca o “ştiinţă auxiliară” a istoriei, ar trebui doar să documenteze, să aducă informaţii, să demonstreze idei proiectate din prezent în perioadele pentru care nu există documente scrise sau să completeze imaginea societăţilor din perioadele istorice. De asemenea, arheologia ancorată în pozitivism, care îşi afirmă independenţa faţă de istorie (prin metodele “proprii”), având obsesia diagnosticării culturale şi cronologice, neglijează şi ea perioadele modernă şi contemporană. Pentru aceste perioade, problema cronologiei şi încadrării culturale a pieselor este deja rezolvată. Rezultatul este că trecutul este scindat artificial într-un “trecut istoric”, (istoria predată în şcoli începe cu apariţia omului până în zilele noastre) – un timp al apariţiei, continuităţii şi dezvoltării naţiunii – şi un “trecut arheologic” (din paleolitic până la sfârşitul evului mediu), arheologia, în calitate de “ştiinţă auxiliară” a istoriei, doar documentând şi îmbogăţind “trecutul istoric”.
În consecinţă, politica de conservare şi restaurare a monumentelor introduce un alt element definitoriu (pe lângă valoarea naţională şi importanţa ştiinţifică) al monumentelor istorice: criteriul cronologic. “În cazul monumentelor istorice, avem în vedere clădiri mai vechi de 50 de ani (deşi pot fi alese şi construcţii mai noi, dacă au o valoare excepţională). Cu cât o clădire este mai veche, cu atât este mai valoroasă, pentru că pe măsura trecerii timpului s-au păstrat puţine construcţii similare din aceeaşi perioadă”. De asemenea “siturile arheologice trebuie să fie, în general, mai vechi de 100 ani” (Oberländer-Târnoveanu 2002: 14, s.n.). Există chiar o clasificare a monumentelor istorice care foloseşte ca unic criteriu cronologia: foarte vechi (peste 400 ani vechime), vechi (200-400 ani vechime), relativ vechi (100-200 ani), recente (construcţii din perioada 1914-1950) (Oberländer-Târnoveanu 2002: 14-16).
Din punctul nostru de vedere, arheologia se ocupă de studiul culturii materiale din paleolitic şi până în prezent (pentru studii privind cultura materială contemporană vezi Hodder 1982; Shanks şi Tilley 1992: Capitolul 8; Rathje şi Murphy 2001). Din această perspectivă, nu se poate face o ierarhie între monumentele contemporane şi cele antice sau preistorice. Din păcate, în practica arheologică din România, o serie de “perioade”, în special cea preistorică şi contemporană, nu sunt incluse în strategia de restaurare şi conservare. În România, de la crearea disciplinei noastre şi până în 1989 monumentele “geto-dace”, romane şi medievale (“avantajate” şi de faptul ca au fost construite din piatră sau cărămidă) au avut un tratament evident preferenţial. Prin excelenţă ele au fost monumente ce merită a fi lăsate moştenire următoarelor generaţii deoarece aceste perioade au constituit factori cheie în construirea şi afirmarea identităţii naţionale (Boia 2000).
Aceeaşi amprentă ideologică (care se adaugă influenţelor venite dinspre câmpul arheologic, discutate mai sus) este extrem de vizibilă şi în dezinteresul faţă de conservarea monumentelor din trecutul apropiat, cum ar fi perioada comunistă. În România, revoluţia din decembrie 1989 a avut rolul de a crea iluzia unei prăbuşiri dramatice şi sângeroase a regimului comunist: “structurile statului comunist şi vechile elite nu mai trebuiau preschimbate şi înlocuite pentru că s-a presupus că ele au suferit o dispariţie subită şi definitivă”. Drept consecinţă, “mijloacele de control politic şi juridic necesare pentru o nouă selecţie socială a elitelor” au continuat să fie deţinute tot de membri ai vechiului regim (Barbu 1999: 22). După 1989 s-a tolerat declanşarea pe tot cuprinsul ţării a campaniei iconoclaste ce urmărea distrugerea tuturor acelor monumente şi simboluri care ar fi amintit de epoca Ceauşescu: în felul acesta, la nivel imaginar, se făcea ruptura cu un trecut comun multora dintre ei. Atunci au fost arse sau casate cărţile lui Ceauşescu, Marx, Engels, Lenin şi Mao (în schimb, după 1990 s-a tipărit cartea lui Adolf Hitler, Mein Kampf?!), au fost topite statuile lui Lenin. Cu puţine excepţii (ex. Sighet), închisorile politice comuniste cele mai dure (ex. Piteşti, Fortul nr. 13 de la Jilava, Aiud) au fost transformate în închisori de drept comun, nici gând să fie transformate în muzee, cum este cazul, de exemplu, al lagărelor de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. În chip similar, nici un palat de-al lui Ceauşescu nu a devenit muzeu, ci au intrat în folosinţa noilor aleşi.
Simptomatic pentru această politică iconoclastă din România este faptul că s-a dorit distrugerea Casei Poporului deşi ea poate fi subiectul unor analize extrem de interesante privind limbajul totalitar în arhitectura comunistă (Celac 1998). În prezent, Casa Poporului este ferită de acest pericol. În ciuda existenţei unor proiecte care ar schimba semnificaţia acestei construcţii (Bucureşti 2000), chiar în sensul unui “Disneyland comunist”, puterea politică post-totalitară a preferat să fixeze sediul Parlamentului aici, moştenind (conştient sau inconştient) întregul simbolism totalitar al unei elite politice ruptă de restul societăţii (Ioan1999: 54-64; 2000: 149-152). Lipsa de încredere a populaţiei în instituţia parlamentară, sugerată repetat de sondajele de opinie, se poate datora şi acestui fapt.
Aproape toate muzeele omit şi evită să facă expoziţii privind epoca comunistă. Există şi excepţii: la Muzeul Ţăranului Român se află o mică încăpere în care sunt expuse sloganuri comuniste, fragmente din ziarul Scânteia şi foarte multe busturi ale liderilor comunişti care ne-au marcat existenţa: Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej etc. Unele expoziţii din perioada comunistă, în procesul de reorganizare de după 1989, au fost demontate fără a fi filmate sau fotografiate. Totodată, cimitirele amenajate pentru membrii elitei comuniste sunt lăsate să se degradeze, deşi studiile dedicate acestui tip de monumente sunt tot atât de interesante ca şi cele privind necropolele preistorice sau antice (ex. Petre 1998).
O atitudine diferită au avut arheologii germani. Săpăturile arheologice efectuate în Berlin în anii 90, au dus la descoperirea unui bunker SS, amenajat apoi ca muzeu, în ciuda temerilor conform cărora noua descoperire ar putea deveni un loc de pelerinaj pentru grupările neo-naziste (Parker Pearson 1999: 422-3). Alte monumente care aminteau de atrocităţile naziste au fost salvate de la distrugere, cum este cazul celulelor de tortură din sediul Gestapo-ului în care a fost organizată o expoziţie intitulată Topografia terorii (Parker Pearson 1999: 423). Contrar celor întâmplate la noi, unde desfiinţarea Muzeului Partidului Comunist a fost una dintre primele măsuri “revoluţionare”, în Ungaria Muzeul Partidului Muncitoresc Socialist a fost păstrat, expoziţiile fiind refăcute în sensul unei radiografii a perioadei comuniste (Opriş 2000: 141 şi nota 47).
Putem fi de acord cu afirmaţia că “fiecare generaţie îşi stabileşte propriile criterii de apreciere”, dar nu credem că “o distanţă în timp este întotdeauna necesară pentru a aprecia valoarea unui bun cultural” (Oberländer-Târnoveanu 2002: 16) pentru că poate fi prea târziu.
Obiectivele industriale (combinate, fabrici, uzine), materializări ale mitologiei ştiinţifice a comunismului (Boia 1999), mărturiile cooperativizării agriculturii (CAP-urile, SMA-urile, IAS-urile) sau vestitele “alimentare”, locuri de manifestare ale culturii “statului la coadă”, au fost (sau urmează să fie) privatizate, demolate, degradate sub forma mormanelor de fier vechi sau, pur şi simplu, au fost transformate în altceva, cu o nouă semnificaţie. În curând vom studia monumentele perioadei comuniste doar pe baza documentelor scrise, a textelor propagandistice, manualelor de geografie economică, a filmelor documentare sau (de ce nu) a săpăturilor arheologice. Pentru acest ultim caz, conform legislaţiei în vigoare, ar trebui să mai aşteptăm însă câteva decenii.
Concluzii
Un program privind politica de conservare şi restaurare a monumentelor istorice ar trebui să ţină seama, pe lângă măsurile recomandate în prezent (vezi Oberländer-Târnoveanu 2000a; 2002), de faptul că nu există un singur trecut obiectiv ci mai multe interpretări subiective ale acestuia făcute din prezent. În consecinţă, criteriile de selecţie nu sunt "obiective", eterne; ele reflectă semnificaţiile pe care actorii sociali din prezent le acordă monumentelor. Aceste criterii avute în vedere de politica actuală de conservare, depind doar de sensurile acordate trecutului născute la interfaţa dintre câmpul politic, cultural şi practica arheologică. Dar aceste înţelesuri sunt în permanentă schimbare (pentru o evoluţie în timp a acestora, vezi Choay 1998), în consecinţă şi “criteriile de apreciere” a monumentelor ar trebui să fie continuu dezbătute.
Monumentele istorice nu sunt doar cuvinte disparate ale unei “fişe autobiografice” a naţiunii sau obiecte pasive ale cunoaşterii şi sensibilităţii artistice. Ele pot avea mai multe semnificaţii acordate de actorii sociali şi participă activ la constituirea realităţii în care aceştia trăiesc. Astfel, zona sacră de la Sarmizegetusa Regia este importantă atât prin valoarea sa “ştiinţifică”, folosită adesea în procesul de continuă cizelare a discursului naţional, cât şi prin aceea pe care i-o atribuie, de exemplu, grupurile New Age care organizează periodic aici şedinţe de meditaţii (unde prin concentrare şi ascultând muzica lui Enescu, Porumbescu sau Ciuleandra încearcă să stabilească o legătură mistică cu “sufletul neamului românesc”, cu Zalmoxe şi Deceneu). De asemenea, complexele arheologice din Munţii Orăştiei capătă alte semnificaţii pentru comunităţile locale din Grădiştea de Munte, Costeşti, Orăştie, folosite pentru crearea identităţii şi a specificului local, leitmotive care apar şi în toponimia locală (ex. “Popasul dacilor”, un han din Costeşti sau “Dacicus. Carne şi preparate din carne”, un magazin alimentar din Orăştie). Putem vedea astfel cum în acelaşi spaţiu, se întâlnesc discursul naţional (materializat şi prin ridicarea unor monumente dedicate regilor daci sau reprezentarea acestora, înconjuraţi de popor, pe faţadele unor blocuri din Orăştie), discursul ştiinţific (prin cercetările arheologice desfăşurate anual) şi cel economic (turism, firmele unor magazine, căutătorii de comori). Aşadar, unele dintre semnificaţiile acordate de actorii sociali cetăţilor dacice la un moment dat sunt la rândul lor materializate în “monumente”, o parte dintre acestea “meritând”, poate, să fie păstrate pentru viitor.
Totodată, siturile arheologice/monumentele pot deveni “scene” neconvenţionale pe care se pot interpreta piese de teatru. Prin actul teatral atât situl/monumentul, cât şi piesa de teatru îşi conferă reciproc noi înţelesuri. Sunt companii care pun accentul pe “location of performance”, arareori jucând în teatre propriu-zise. Spre exemplu, Compania Brith Gof din Cardiff pune în scenă diverse tipuri de spectacole – de la poveşti reproduse de un singur actor, la mari construcţii epice – toate fiind interpretate în peisaje neconvenţionale: fabrici dezafectate, cariere de nisip, stadioane de hochei pe gheaţă, gări, ferme abandonate sau chiar mijlocul pădurii (Michael Shanks, “Brith Gof. A theatre company”, http://metamedia.stanford.edu/~mshanks/BrithGof/). De ce nu am adăuga la această enumerare şi siturile arheologice sau monumentele?
Adică, generalizând, politica de protejare a patrimoniului naţional trebuie să ia în considerare, alături de calităţile abstracte şi formale relevante pentru istorie, arheologie sau arhitectură, şi alte semnificaţii, diferite, acordate trecutului dar şi prezentului.
În acest ultim caz, perioada comunistă trebuie să fie inclusă în politica de conservare, adică este nevoie să inventariem şi, apoi, să selectăm obiectivele economice (CAP-uri, IAS-uri, hale industriale, combinate), “alimentarele”, vilele nomenclaturii comuniste, "palatele" soţilor Ceauşescu, închisorile, monumentele propriu-zise etc. care trebuie păstrate pentru viitor. De exemplu, în Franţa există o comisie a “patrimoniului secolului XX” care elaborează criterii de selecţie a monumentelor pentru “a nu lăsa să se piardă nici o mărturie istorică semnificativă” (Choay 1998: 3).
Credem însă că o adevărată schimbare a acestei politici este condiţionată în mare măsură de părăsirea paradigmei ştiinţifice de care depinde în prezent arheologia română. În anul 2001, Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" din Bucureşti a organizat o masă rotundă pe tema Arheologia română - încotro?. S-au discutat acolo probleme legate de practica arheologică din România, s-au "combătut" opinii privind necesitatea (respingerii) teoriei în arheologie, s-au propus şi unele măsuri administrative de reformare a câmpului arheologic, referitoare, în special, la organizarea învăţământului arheologic autonom la Facultatea de Istorie din Bucureşti. În ceea ce ne priveşte, credem că principala problemă de ordin administrativ a sistemului nostru academic este centralizarea: " În virtutea unor practici mai vechi, evident depăşite, se mai menţine un sistem centralizat ineficient şi neoperativ de coordonare metodologică reprezentat de o Comisie Naţională de arheologie” (Opriş 2000: 16). O adevărată măsură "liberală" ar fi încurajarea iniţiativei particulare în arheologie şi desfiinţarea acelui "regim feudal" existent în cercetare de care aminteam mai sus. Cu alte cuvinte, este nevoie de o democratizare, inclusiv a accesului la săpătură. Pentru fiecare şantier (inclusiv cele care în mod tradiţional aparţin aceluiaşi colectiv de decenii, cu foarte puţin material publicat) să existe mai multe proiecte. Evaluarea ar trebui să aibă în vedere, pe lângă existenţa unor măsuri de conservare şi a obligaţiilor punctuale de publicare a materialului, în primul rând întrebările pe care proiectul le formulează (altele decât cele referitoare la cronologie, periodizare etc.) şi la care se doreşte să se afle răspunsuri. Pentru că “ceea ce afli nu depinde numai de ceea ce găseşti în săpături, ci şi de întrebările pe care ţi le pui: aşa încât cineva care pune întrebări de un anumit fel află un anume lucru de la o piesă dezgropată care pentru altcineva poate însemna ceva cu totul diferit, pentru al treilea ceva total fantezist, iar pentru al patrulea absolut nimic” iar persoana “implicată în săpăturile arheologice, indiferent cât de mari sau mici sunt ele, să ştie exact de ce face ceea ce face. Trebuie înainte de toate să decidă ce doreşte să descopere, apoi să decidă de ce tip de săpătură are nevoie” (Collingwood 1998: 53, 137).
Dar adevăratele schimbări nu se pot produce doar prin măsuri administrative. Arheologia română are în prezent "tendinţe de provincializare, de închidere suficientă între limitele ei" (Alexandrescu 1995: 15) şi, după cum am arătat mai sus, de respingere a “ereziilor”, pe fondul lipsei dezbaterii. Orice disciplină presupune definirea şi critica fundamentelor teoretice pe care se constituie. Este necesară construirea acelui "loc geometric" al dezbaterilor şi confruntărilor de idei, menţionat de Daniel Barbu în cartea amintită. Collingwood critică logica falsă care urmăreşte doar răspunsurile şi neglijează întrebările. Corpul de cunoaştere constă nu în enunţuri, propoziţii sau judecăţi ci în acestea împreună cu întrebările la care trebuie să se răspundă. “Răspunsul corect la o întrebare este răspunsul care ne permite să înaintăm în succesiunea de întrebări şi răspunsuri” (Collingwood 1998: 58-59, 64). Internet-ul poate fi un asemenea loc în care părerile fiecăruia nu vor mai fi "combătute" ci dezbătute, un loc în care, treptat, actualul monopol deţinut de discursurile dominante va fi spart.
De asemenea, arheologia română ar trebui să aibă ceva de spus şi despre societatea contemporană. O arheologie a perioadei comuniste ar presupune deplasarea centrului de greutate al discuţiei de la cronologie la interpretarea culturii materiale. “Complexele” arheologice nu vor mai fi privite doar ca şi “complexe închise”, utile pentru datarea pieselor, ci drept contexte care au semnificaţie şi oferă înţelesuri pieselor. O arheologie a trecutului apropiat ar putea să ofere informaţii privind modul în care semnificaţia pieselor se schimbă în funcţie de contextele în care acestea apar, centrele de producere, cine produce şi cine consumă cultura materială, influenţa ideologiei asupra culturii materiale şi mediului înconjurător etc. Încetând de a fi un apendice al istoriei, arheologia poate fi ajutată de aceasta dar şi de sociologie, antropologie, politologie, filosofie, literatură, istoria artelor, arhitectură pentru înţelegerea contextelor în care cultura materială este manipulată. Fără să aibă pretenţia de a stabili, prin analogii formale, generalizări valabile pentru situaţii arheologice din trecut, o arheologie a perioadei comuniste ar putea contribui la înţelegerea istoriei noastre contemporane din alte perspective. Cu alte cuvinte, arheologia ar deveni un instrument de cunoaştere dar şi de critică a societăţii în care trăim.
Post-Scriptum
Articolul nostru este în mare măsură rezultatul discuţiilor avute cu prietenii noştri, cărora le mulţumim pentru observaţii, comentarii şi sugestii.
Textul de mai sus nu este o “oglindă fidelă” a “realităţii”, ci reprezintă modul subiectiv în care noi percepem/interpretăm practica arheologică din România. Am vrut să dezbatem critic o serie de imagini – cu care nu suntem de acord – ale sistemului arheologic din România, pornind atât de la textele publicate în perioada comunistă şi post-comunistă, cât şi de la propriile noastre experienţe.
Ştim că în articolul nostru nu răzbat dramele cotidiene trăite de arheologii care au dorit să-şi practice onest (faţă de ei înşişi în primul rând) profesia nici sentimentele de înfrângere în lupta de uzură cu sistemul (post) totalitar. Am dori să cunoaştem mai multe despre aceste frământări interioare, îndoieli, renunţări, compromisuri, alegeri. Pentru scrierea unei “arheologii a arheologiei” române din perioada comunistă şi post-comunistă, credem că aceste drame ar trebui “puse pe hârtie”.
Bibliografie:
Alexandrescu, P. (1991) “Prefaţă”, SCIVA 42.3-4, p. 153.
Alexandrescu, P. (1995) “160 de ani sub semnul continuităţii”, SCIVA 46.1, p. 7-16.
Andrieşescu, I. (1912) Contribuţie la Dacia înainte de romani, Iaşi.
Andrieşescu, I. (1931) “Asupra răspândirii nordvestice a tracilor la începutul istoriei”, în Închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj (extras).
Anghelinu, M. (2001-2002) “De ce nu există teorie în arheologia preistorică din România?”, Sargeţia 30, p. 39-49.
Arnold, B. (1997-1998) “The power of the past: nationalism and archaeology in 20th century Germany”, în J. Lech (ed.), Archaeology in the 20th century. Ideas-people-research, Archaeologia Polona 35-36, p. 237-253.
Avram, A. (1992) “Grigore Tocilescu (1850-1909) – arheolog şi epigrafist”, SCIVA 43.2, p. 139-144.
Babeş, M. (1974) “Puncte de vedere relative la o istorie a Daciei preromane”, SCIVA 25.2, p. 217-244.
Babeş, M. (1976) “Odobescu şi tezaurul de la Pietroasa (studiu introductiv)”, A. Odobescu, Opere IV, Bucureşti, p. 5-40.
Babeş, M. (1981) “Marile etape ale dezvoltării arheologiei în România”, SCIVA 32.3, p. 319-330.
Babeş, M. (1992) “Odobescu, arheologul”, SCIVA 43.2, p. 119-126.
Babeş, M. (1999) “SCIVA – cinci decenii în slujba arheologiei române”, SCIVA 50.1-2, p. 5-9.
Babeş, M. (2002) “Arheologia şi societatea. O privire retrospectivă”, în “22”, anul XIII, nr. 654 (17-23 septembrie), p. 10-11.
Bailey, D.W. (1998) “Bulgarian archaeology. Ideology, sociopolitics and the exotic”, în Lynn Meskell (ed.), Archaeology under Fire. Nationalism, politics and heritage in the Eastern Mediterranean and Middle East, London-New York, p. 87-110.
Barbu, D. (1999) Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Bucureşti: Editura Nemira.
Berciu, D. (1950) “Despre apariţia şi dezvoltarea patriarhatului pe teritoriul Republicii Populare Române”, SCIV 1.2, p. 52-64.
Berciu, D. (1951) “Lupta băştinaşilor din Dacia împotriva cotropitorilor romani”, SCIV 2.2, p. 73-95.
Berindei, D. (2001) “Prefaţă”, în M. Petrescu-Dîmboviţa şi A. Vulpe (coord.), Istoria Românilor. Moştenirea timpurilor îndepărtate (vol. 1), Academia Română- Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti: Editura Enciclopedică: p. XVII-XX.
Boia, L. (1999) Mitologia ştiinţifică a comunismului, Bucureşti: Humanitas.
Boia, L. (2000) Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ediţia a doua, Bucureşti: Humanitas.
Boia, L. (2002) Două secole de mitologie naţională, Bucureşti: Humanitas.
Bolomey, A. (1973) “Noi moduri de abordare a cercetării preistoriei”, SCIV 24.4, p. 621-631.
Bourdieu, P. (1986) Economia bunurilor simbolice, Bucureşti: Meridiane.
Bourdieu, P. (1999) Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Bucureşti: Meridiane.
Bourdieu, P. (2001) “Gust artistic şi capital cultural”, în J.C. Alexander, S. Seidman (ed.), Cultură şi societate. Dezbateri contemporane, Bucureşti: Institutul European, p. 190-199.
Bourdieu, P. şi Delsaut, Y. (1991) “Pentru o sociologie a percepţiei artistice”, în D. Gheorghiu (ed.), Sociologia percepţiei artistice, Bucureşti: Meridiane, p. 40-49.
Bucureşti 2000 Bucureşti 2000. Workshop-ul de arhitectură germano-român. Un proiect al fundaţiei Jürgen Ponto, Braunschweig: Apelhans Verlag, 1998.
Catalog 1873 Catalog der rumänischen Abteilung, Wien, 1873.
Celac, M. (1998) “O analiză comparată a limbajului totalitar în arhitectură”, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti: Nemira, p. 287-305.
Chirilă, E. (1951) “Frământări sociale la sarmaţi în secolul IV e.n.”, SCIV 2.2, p. 183-188.
Choay, F. (1998) Alegoria patrimoniului, Bucureşti: Editura Simetria.
Colegiul de redacţie 1985 “Din realizările arheologiei româneşti în epoca socialistă. Idei luminoase ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu cu privire la importanţa istoriei şi la interpretarea unor aspecte esenţiale ale istoriei României”, SCIVA 36.1-2, p. 3-29.
Collingwood, R. (1998) O autobiografie filosofică, Bucureşti: Editura Trei.
Condurachi, E. (1964) “Învăţământul arheologiei şi istoriei vechi la Universitatea din Bucureşti”, Analele Universităţii Bucureşti 13, p. 13-22.
Condurachi, E. (1974) “Academicianul Constantin Daicoviciu (1898-1973)”, în H. Daicoviciu (ed), In Memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj: Dacia.
Crişan, I.H. (1975) Burebista şi epoca sa, Bucureşti: Editura Enciclopedică Română.
Crişan, I.H. (1977) Origini, Bucureşti: Albatros.
Curta, F. (2001) The Making of Slavs. History and Archaeology of the Lower Danube Region c. 500-700, Cambridge: Cambridge University Press..
Daicoviciu, H. (1965) Dacii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Demoule, J.P. (1999) “Ethnicity, culture and identity: French archaeologists and historians”, în C. Scarre şi S. Stoddart (eds.), Theory in French Archaeology, Antiquity 73, p. 190-198.
Draşovean, F. (ed.) (2001) Festschrift für Gheorghe Lazarovici. Zum 60. Geburtstag, Timişoara: Editura Mirton.
Drăguţ, V. (1969) “Muzeul-instituţie de cercetare, valorificare şi conservare a patrimoniului de cultură”, Revista Muzeelor 5, p. 389-390.
Drăguţ, V. (1976) “Monumentele istorice, parte integrantă a patrimoniului cultural-naţional”, Revista muzeelor şi monumentelor 2, p. 9-12.
Expoziţia 1949 Expoziţia: Rezultatele săpăturilor arheologice din 1949 în RPR, Bucureşti: Editura Academiei RPR.
Georgescu, F. et alli (1981) Expoziţia “Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări”, Bucureşti.
Georgescu, V. (1991) Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944-1977, Bucureşti: Humanitas.
Grigoriu, P. (1983) “Manualele de istorie din secolul al XIX-lea – veridice mărturii ale luptei românilor pentru libertate şi unitate naţională”, Revista muzeelor şi monumentelor 6, p. 3-12.
Hodder, I. (1982) The Present Past. An introduction to anthropology for archaeologists, London: B.T. Batsford Ltd.
Ioan, A. (1999) Khora. Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre filosofie şi arhitectură, Bucureşti: Paideia.
Ioan, A. (2000) Bizanţ după Bizanţ după Bizanţ (Teme ale arhitecturii în secolul XX. Cazul românesc), Constanţa: Ex Ponto.
Istoria României (1960) Istoria României, volumul I, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române.
Kossack, G. (1986) “Gero v. Merhart und sein akademischer Unterricht in Marburg”, Gedenkschrift für Gero von Merhart zum 100. Geburtstag, Marburger Studien zur Vor-und Frühgeschichte 7, p. 1-16.
Kossack, G. (1992) “Prehistoric archaeology in Germany: its history and current situation”, Norwegian Archaeological Review 25.2, p. 73-109.
Lech, J. (1997-1998) “Between captivity and freedom: Polish archaeology in the 20th century”, în J. Lech (ed.), Archaeology in the 20th century. Ideas-people-research, Archaeologia Polona 35-36, p. 25-222.
Legendre, J.P. (1999) “Archaeology and ideological propaganda in annexed Alsace”, în C. Scarre şi S. Stoddart (eds.), Theory in French Archaeology, Antiquity 73, p. 184-190.
Mihăilescu-Bîrliba, V. (1997) “Impact of political ideas in Romanian archaeology before 1989”, Studia Antiqua et Archaeologica 3-4, 1997, p. 157-160.
Motzoi-Chicideanu, I. (2003) “In memoriam Radu Popa”, în D. Marcu Istrate, A. Istrate, C. Gaiu, In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, Bucureşti: Accent, p. 17-22.
Negrici, E. (2003) Literatura română sub comunism, Bucureşti: Editura Fundaţiei PRO.
Nestor, I. (1933) “Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien”, BerRGK 22, p. 11-181.
Nestor, I. (1937) “Sabia de la Boiu”, Sargeţia 1, p. 155-214.
Nestor, I. (1960) “Principalele realizări ale arheologiei româneşti în anii regimului democrat-popular”, SCIV 9.1, p. 7-23.
Nestor, I. (1965) “Cu privire la dezvoltarea cercetării istoriei comunei primitive în România”, SCIV 16.3, p. 421-430.
Nestor, I. (1970) Istoria societăţii primitive, Bucureşti: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie.
Nestor, I. (1970a) “Directions de recherches d’archéologie médiévale en Roumanie”, Revue Roumaine d’Histoire 9.3, p. 405-413.
Nestor, I. (1988) “Tendinţe noi în istoriografia românească”, Arheologia Moldovei 12, p. 277-279 (publicat pentru prima dată în ziarul Cuvântul IX, nr. 2785, 25 ianuarie 1933, p. 1-2).
Nestor, I. (1995) “Odobescu arheolog”, SCIVA 46.3-4, p. 207-212.
Nestor, I. şi Vulpe, A. (1971) “Metode noi în arheologie”, în Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice, Bucureşti, p. 131-136.
Niculescu, A. (1997) “Interpretarea fenomenelor etnice de către istorici şi arheologi. Pericolele argumentaţiei mixte”, In honorem emeritae Ligiae Bârzu. Timpul istoriei I, Memorie şi patrimoniu, Bucureşti, p. 63-69.
Niculescu, A. (2000) “The material dimension of ethnicity”, New Europe College Yearbook (1997-1998), Bucureşti, p. 203-262.
Niculescu, A. (2003) “Despre arheologia originii naţiunii în Tratatul de istorie a românilor, vol. 1-3, Bucureşti, 2001”, comunicare susţinută în cadrul secţiei de Arheologie Medievală a Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti.
Oberländer-Târnoveanu, E. (2000) “Gavrilă Simion, Ctitorul”, în M. Iacob, E. Oberländer-Târnoveanu şi F. Topoleanu (ed.), Istro-Pontica, Tulcea, p. XXVII-XXXVI.
Oberländer-Târnoveanu, I. (2000a) “Arheologie pentru public: un curent contemporan şi motivaţiile lui”, în M. Iacob, E. Oberländer-Târnoveanu şi F. Topoleanu (ed.), Istro-Pontica, Tulcea, p. 601-614.
Oberländer-Târnoveanu, I. (2002) Un Viitor pentru Trecut. Ghid de bună practică pentru păstrarea patrimoniului cultural, Bucureşti: cIMeC.
Odobescu, A. (1889-1900) Le trésor de Pétrossa. Historique-Description. Étude sur l’orfevrerie antique, Paris.
Olivier, L. (1998) “L’archéologie française et le regime de Vichy (1940-1944)”, European Journal of Archaeology 1.2, p. 241-264.
Olivier, L. (1999) “The origins of French archaeology”, în C. Scarre şi S. Stoddart (eds.), Theory in French Archaeology, Antiquity 73, p. 176-183.
Olteanu, S. (1993) “Din nou despre istoria României din jurul anului O Mie”, SCIVA 44.4, p. 375-385.
Opriş, I. (1986) Ocrotirea patrimoniului cultural. Tradiţii, destin, valoare, Bucureşti: Meridiane.
Opriş, I. (1994) Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti: Editura Enciclopedică.
Opriş, I. (2000) Transmuseographia, Bucureşti: Oscar Print.
Parker Pearson, M. (1999) “Preserving and presenting the evidence”, în G. Barker (ed.), Companion Encyclopedia of Archaeology (vol. 1), London-New York: Routledge, p. 389-427.
Pârvan, V. (1923) Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti: Ţara Noastră.
Pârvan, V. (1926) Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti.
Pârvan, V. (1958) Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, Bucureşti: Editura Ştiinţifică (ediţia a III-a; publicată pentru prima dată cu titlul Dacia. An outline of the early civilisations of the Carpatho-Danubian countries, Cambridge, 1928).
Petre, Z. (1998) “Adio, scump tovarăş! Schiţă de antropologie funerară comunistă”, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti: Nemira, p. 272-84.
Petrescu, D. (1998) “400 000 spirite creatoare: Cântarea României sau stalinismul naţional în festival”, în L. Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti: Nemira, p. 239-251.
Piotrowska, D. (1997-1998) “Biskupin 1933-1996: archaeology, politics and nationalism”, în J. Lech (ed.), Archaeology in the 20th century. Ideas-people-research, Archaeologia Polona 35-36, p. 255-285.
Pluciennik, M. (1998) “Archaeology, archaeologists and ‘Europe’”, Antiquity 72, p. 816-824.
Popa, R. (1991) “Observaţii şi îndreptări la istoria României din jurul anului O Mie”, SCIVA 42.3-4, p. 153-188.
Popa, R. (1991a) “Postfaţă” la Georgescu 1991, p. 145-166.
Popovici, D. (ed.) (1997) Muzeul Naţional de Istorie a României. Un sfert de veac de existenţă, Bucureşti.
Popovici, D. (1999-2000) “Note pentru o viitoare şi necesară istoriografie a arheologiei româneşti (I)”, Buletinul Muzeului “Teohari Antonescu”, Giurgiu, 5-6, p. 17-22.
Preda, C. (1984) “De la Muzeul Naţional de Antichităţi la Institutul de Arheologie”, SCIVA 35.3, p. 222-233.
Radu, M. (1991) “Despre pepeni, naţionalism şi comunism”, Agora 4.4, p. 23-26.
Rathje, W. şi Murphy, C. (2001) Rubbish! The Archaeology of Garbage, Tucson: University of Arizona Press.
Renfrew, C. (1994) “The identity of Europe in prehistoric archaeology”, Journal of European Archaeology 2.2, p. 153-173.
Roller, M. (1956) Studii şi note ştiinţifice privind istoria României, Bucureşti: Editura de Stat pentru literatură politică.
Rowlands, M. (1994) “Why do we need a European Association of Archaeologists?”, Journal of European Archaeology 2.2, p. 175-178.
Scarre, C. (1999) “Archaeological Theory in France and Britain”, în C. Scarre şi S. Stoddart (eds.), Theory in French Archaeology, Antiquity 73, p. 161-167.
Schiţă tematică (1970) Schiţă tematică a Muzeului Naţional de Istorie a României, Bucureşti: Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă.
Shanks, M. şi Tilley, C. (1989) “Archaeology into the 1990s”, Norwegian Archaeological Review 22.1, 1989, p. 1-12.
Shanks, M. şi Tilley, C. (1992) Re-Constructing archaeology. Theory and practice, Ediţia a doua, London-New York: Routledge.
Teodor, D. Gh. (1996) Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iaşi.
Tilley, C. (1989) “Archaeology as socio-political action in the present”, în V. Pinsky şi A. Wylie (ed.), Critical traditions in contemporary archaeology. Essays in the philosophy, history and socio-politics of archaeology, Cambridge-New York-Port Chester-Melbourne-Sydney: Cambridge University Press, p. 104-116.
Tocilescu, G. (1880) Dacia înainte de romani, Bucureşti.
Trigger, B. (1989) A History of Archaeological Thought, Cambridge: Cambridge University Press.
Ursulescu, N. (1992) Dacia în cadrul lumii antice, Iaşi: Editura Unirea.
Verdery, K. (1994) Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti: Humanitas.
Verdery, K. (2003) Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, Iaşi: Institutul European.
Vlad, L. (2001) Imagini ale identităţii naţionale. România şi Expoziţiile Universale de la Paris, 1867-1937, Bucureşti: Meridiane.
Vulcănescu, M. (1991) Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.
Vulpe, A. (1991) “Vladimir Dumitrescu (1902-1991)”, Dacia N.S. 35, p. 229-234.
Vulpe, A. (1999-2000) “Istoria. Între mit şi căutarea adevărului în antichitate şi în prezent”, Buletinul Muzeului “Teohari Antonescu”, Giurgiu, 5-6, p. 9-15.
Vulpe, R. (1976) “Histoire des recherches thracologiques en Roumanie”, Thraco-Dacica 1, p. 13-51.
Zub, A. (1985) De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele secolului XIX şi începutul secolului XX), Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Zub, A. (1985a) “Systeme et empirisme dans l’historiographie critique roumaine”, în L. Boia (ed.), Études d’historiographie, Bucureşti: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie şi Filozofie.
Zub, A. (2002) Vasile Pârvan. Dilemele unui istoric, Iaşi: Institutul European.
Abrevieri
Agora Agora. Revistă trimestrială publicată de Foreign Policy Research Institute, Philadelphia.
BerRGK Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen Archäologischen Instituts, Frankfurt am Main.
cIMeC Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti.
Dacia N.S. Dacia. Revue d’Archéologie et Histoire Ancienne, Nouvelle Série, Bucureşti.
SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti.
Studia Antiqua et Archaeologica Studia Antiqua et Archaeologica, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Studii de Preistorie Studii de Preistorie, revista Asociaţiei Române de Arheologie, Bucureşti.
|
