De la început mi-am dorit ca site-ul nostru www.archaeology.ro să fie un fel de manifest împotriva discursului dominant din arheologia românească şi nicidecum un mediu care să copieze/imite sistemul academic deja existent. Acest din urmă sistem continuă să susţină/promoveze miturile "obiectivităţii", "omului de ştiinţă" sau "neimplicării politice". Eu cred că arheologia, ca demers cultural, are loc în prezent şi nu poate scăpa niciodată pe deplin de constrângerile morale, sociale sau politice existente într-un anumit context. Pretinsa neutralitate nu face altceva decât să susţină tacit ideologia celor care deţin puterea. Adepţii refugiului într-un "turn de fildeş" al ştiinţei obiective şi neinfluenţabile, justifică de fapt, pasivitatea, laşitatea şi compromisul (cum bine spune Daniel Barbu), din care se hrăneşte orice dominaţie.
Asemenea celor care înainte de 1989, au participat fie activ, fie prin "retragerea în propria meserie", la consolidarea şi dăinuirea regimului comunist, mulţi dintre arheologii români nu sunt nici astăzi - în condiţiile libertăţii - capabili să critice contextul instituţional şi cel socio-politic în care ne desfăşurăm activitatea şi care influenţează în mare măsură rezultatele practicii arheologice. Dovadă în acest sens este faptul că nu exist niciă un fel de dezbatere privind bazele teoretice/epistemologice ale meseriei noastre, preferându-se confortul certitudinii oferite de discursul pozitivist.
Din punctul meu de vedere, arheologii ar trebui să pună accentul pe critică şi reflexivitate/introspecţie şi să renunţe la nevoia de certitudine (reţete). Trebuie să avem dezbateri cu ceilalţi "colegi de breaslă" şi să fim critici nu numai cu noi înşine, dar şi cu strategiile de funcţionare ale oricărei instituţii de care practica arheologică este legată, fie direct, fie indirect. Arheologia nu înseamnă numai săpături, obiecte sau publicarea de lucrări "ştiinţifice", ci şi lupte pentru prestigiu social, ascensiune social, obţinăerea de avantaje materiale, pe scurt - lupte pentru putere. Deşi cu toţii suntem implicaţi, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin, în competiţia pentru acumularea de "capital simbolic", puţini arheologi au curajul să recunoască asta, celor mai mulţi plăcându-le să se (re)prezinte ca doctor, profesor universitar, academician, cercetător, şef de şantier(e), conducător de grant(-uri) etc. etc. Toate acestea trebuiesc supuse analizei.
Cum s-a ajuns la plagiatul realizat de Mircea Angelescu? De ce niciodată până acum, arheologii nu au reacţionat public (în scris) faţă de politica de monopol a Institutului Naţional al Monumentelor Istorice sau a Direcţiei Arheologie din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor? De ce a trebuit să prezentăm pe site-ul nostru dovezi incontestabile, pentru ca, în sfârşit, măcar unii arheologi să-şi exprime oficial punctele de vedere? Tocmai datorită acestor micropolitici în care toţi cei implicaţi au ceva de câştigat sau de pierdut. Pentru că mulţi dintre ei au fost dresaţi în spiritul totalitarismului comunist şi al uneia dintre aliatele acestuia - "ştiinţa obiectivă": adică, să-şi vadă de meserie, să nu se implice, să nu critice, să fie obedienţi, pentru că nu este bine "să te pui" cu mai-marii momentului, nu poţi lupta împotriva sistemului, nu ai nimic de câştigat dintr-o astfel de confruntare inegală, mai ales în condiţiile în care nu ocupi o poziţie importantă în ierarhia academică sau în sistem. Este extrem de nociv a crede că în arheologie (sau în societate, într-un sens mai larg), reformele/schimbările se pot produce numai "de sus în jos", la iniţiativa guvernanţilor. Această idee este produsul unei gândiri totalitare. Prin tăcerea lor, motivând că "fac doar ştiinţă" (adică se ocupă de "lucruri serioase"), că nu este important să analizezi contextul socio-politic în care se produce cunoaşterea, ei au făcut posibilă ascensiunea unui om ca Angelescu.
Problema nu este doar plagiatul: să nu ne facem iluzii că avem de a face doar cu încălcarea normelor deontologice ale unei meserii practicate "profesionist", "ştiinţific", "obiectiv". Într-o ţară în care tot ceea ce trăim astăzi este opera elitelor comuniste (sau formate în spirit totalitar), "convertite" post 1989 la democraţie şi liberalism (amestec difuz de practici autoritare şi capitalism agresiv), nici câmpul arheologic nu poate arăta altfel: sistem centralizat, autoritar, intolerant cu cei care gândesc "altfel", alături de aşa-zise încercări de "reformare". Impresia mea este că ceea ce defineşte cel mai bine atât politica, cât şi practica arheologică din România, ca să nu mai vorbesc de Mircea Angelescu, este MIMETISMUL.
În concluzie, cred că arheologia - privită ca istorie de lungă durată - poate contribui la contracararea şi demascarea acelor discursuri produse în sferele puterii, prin care se încearcă prezentarea unor proiecte sociale ca fiind "naturale", "fireşti", "singura posibilitate", inoculându-se astfel ideea conform căreia nu există alternative, că "aşa trebuie să se întâmple". Mai mult decât atât, analiza arheologică a culturii materiale contemporane, poate aduce informaţii foarte diferite privind societatea contemporană, faţă de cele oferite de sociolog, antropolog sau istoric, un bun exemplu în acest sens fiind săpăturile efectuate de Universitatea din Arizona în gunoi contemporan. Avem impresia că ştim aproape totul despre societatea în care trăim (inclusiv despre noi înşine), pentru simplul fapt că este vorba de prezent, pentru că există cărţi, radio-televiziune, internet şi un sistem care produce o cantitate uriaşă de documente scrise. Oare chiar aşa să fie? După cum arată mai sus menţionatele săpături, între ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim, este o mare diferenţă.
Mesajul meu este acela că, arheologia nu este un mijloc de evadare din cotidian, ci o cale prin care încercăm să înţelegem atât trecutul, cât şi prezentul. Este vorba de cunoaştere şi autocunoaştere. Arheologii ar trebui să fie responsabili în ambele sensuri. Neavând atitudine social-politică, nu vom face altceva decât să slujim în permanenţă puterea: activităţii arheologilor i se va acorda atenţie numai în măsura în care aceasta va fi utilă grupurilor dominante ( ex. noul Tratat de Istorie a Românilor apărut sub egida Academiei Române). Fără dezbatere permanentă, fără reacţii, arheologia va continua să fie la cheremul unor oameni ca Angelescu şi alţii ca el.
Închei adăugând că, aşa cum au spus Michael Shanks şi Christopher Tilley, arheologia - ca demers cultural în prezent - este întotdeauna politică, este întotdeauna moralitate.
Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro |
