Academismul nostru este un nivel de performanţă şi un sistem instituţionalizat. Oricine s-ar cuveni să-l atingă prin exerciţiu profesional şi comportare. Dar, de multă vreme, nici un far nu mai conduce în România, spre ceea ce este adevăratul academism.
Când ne gândim că tratatul de Istoria Românilor a fost revendicat de către vechea garnitură politică, aproape că mi se pare normal. Ar fi prea multe de scris despre conţinut, dar ar fi de reamintit că şi acolo, maniera plagiatului ori a textelor scrise postum era la ea acasă. "Bietul" Angelescu a fost o victimă a tresăririi unei echipe arheologice, pe lângă şansa nebună a dinozaurilor care trebuiseră să fie tăvăliţi în realitatea şi ruşinea proceselor, ducând împreună cu ei şi şandramaua în care erau aciuiţi. Dar nu s-a făcut nici atunci nimic, pentru că, în buna tradiţie românească, gunoiul trebuia ascuns sub covor. Cel puţin nu se vedea, ce mai conta dacă mirosul va rămâne veşnic impregnat în paginile la care mă refeream ! Probabil că toţi aşteaptă ca gunoiul să substituie covorul, iar atunci strigând: iată grajdurile lui Augias ! să-l vadă doar pe Hercule capabil de igenizare.
Academia Română ne serveşte şi alte pilde minunate cum concepe ea să promoveze academismul. Să începem cu norma statutară care consfinţeşte gerontocraţia. Conform acesteia, cel care are un titlu de academician (chiar şi de corespondent), este, din oficiu, director de institut sau potenţial director de institut. Foarte frumos, dar incredibil de contraproductiv. Căci, aflaţi la vârste apropiate de neant, aceiaşi directori- academicieni nu vor fi nici o clipă interesaţi în strategii de perspectivă lungă, iar noutăţile, de orice tip, nu vor face decât să le tulbure statica soclului de nemurire. Politicienii (în afara lui Ion Iliescu) au început să-şi dea seama de această incompatibilitate dintre vârstă şi manageriat eficient; istoricii şi arheologii (care se hrănesc cu "învăţătoarea vieţii"), încă nu.
Oricât de merituos specialist ar fi, un academician îşi va apăra liniştea sufletească. Va fi, cu alte cuvinte, interesat mereu să conserve stau quo-ul instaurat. O va face, cum se întâmplă în mod real, şi cu directorii de muzee, inclusiv prin eludarea sistematică sau manevrarea abilă ori brutală a ceea ce ar fi să fie forurile ştiinţifice subordonate (Consiliile ştiinţifice), împreună cu toate pretenţiile sau dezideratele lor. Tălpaşii tinerei până la vreo 50 de ani, vor trebui mereu aşezaţi în banca lor, fără a se băga de seamă dacă au sau nu dreptate în vreo privinţă. Din aceste poziţii, de mici satrapi, cu drepturi viagere, este periculos, de asemenea, să încerci să-ţi afectezi relaţia cu ierarhia centrală. Pentru ea va fi necesară o obedienţă demnă (există aşa ceva ?) ! Deci, "echilibrul" directorial nu face decât să încurajeze nemişcarea.
Academia Română nu mai are nici un drept de a se pretinde partener egal în gestionarea stărilor din arheologie. În multe privinţe este surclasată nu numai de către universităţi, dar şi de către unele muzee. Cercetătorii ei migrează constant, pentru salarii mai bune, pentru oportunităţi mai sănătoase de cercetare, în aceleaşi direcţii. A fi, astăzi, un cercetător cu statut academic (cu carte de muncă), nu mai este nimic semnificativ. Acelaşi Registru al Arheologilor a stabilit o geografie mult mai reală: a mării plate sau doar uşor vălurite, din care, cine scoate prea tare capul îşi pierde echilibrul sau suflul în materia vâscoasă a apei.
Standardele de cercetare s-au degradat cumplit încă din era Ceauşescu. Nimeni, dintre arheologii români nu a fost vreodată tras la răspundere, în mod serios, ca un bibliotecar care distruge cărţi ori un arhivar care nimiceşte hrisoave, pentru o cercetare incorectă (fără stratigrafie, fără înregistrarea detaliată a tot ceea ce i-a fost dat să găsească, indiferent de epoca istorică care-l interesa, fără profile, planuri, fotografii etc.) ori alta nepublicată ori prost publicată, până la consecinţa retragerii definitive a dreptului său de săpătură ("malpraxis"). "A săpa" echivalează cu o operaţie agricolă, nu cu practicarea unei meserii cu studii superioare.
Arheologia a operat întotdeauna cu bunuri patrimoniale, care nu au fost tratate decât selectiv (obiectele mobile) ca atare. Dar, cât de puţin s-a vorbit la noi despre încărcătura morală pe care o presupune săparea-distrugerea contextelor de descoperire ori a bunurilor patrimoniale majore, de tipul construcţiilor ori cimitirelor ! Aceste carenţe procedurale reprezintă nu doar erori grosolane, dar şi un lux, pe care nu şi l-ar permite nici o societate normală, care acţionează conştient în refacerea trecutului teritoriului pe care îl deţine.
Reclamăm nepublicarea informaţiilor. Dar câţi deţin o arhivă în forma clasică cu documentele arheologice ale săpăturilor ? Nu trebuie să vă tulburaţi prea tare; nici Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca nu o are ! Dacă nu voi fi suficient de atent, ca să-mi anticipez la timp moartea, tot ceea ce am publicat ori nu, riscă să fie aruncat la gunoi dacă pe atunci va fi vreun manager care să deteste arheologia în general ori pe cea medievală în special.
În continuitate, faţă de "epoca de referinţă" pe care o blamăm, se scrie la fel de haotic, dar mai mult, poluant, necritic, fără nici un fel de raportare la vreun reper cât de cât solid, din interior, de cele mai multe ori în contradicţie cu tot ceea ce se produce în străinătate. Promovăm "adevărurile" noastre, pe care le socotim sfinte şi naţionale (ba un creştinism exotic şi unic, ba o naştere miraculoasă sau din specia Phoenix-ului, ba sfinţim câte un Ştefan, ca să ne mai colorăm trecutul prea des călcat în picioare de alţii ori să lustruim cu el firme compromise prea grav de comunism). Nici chestiunile elementare de tehnici de redactare nu se mai învaţă sau nu se mai urmăresc în programele de şcolare ori universitare. Sunt trivial de banale.
Dacă s-a reuşit, ici-colo, să se resusciteze apariţia unor publicaţii, prea puţini se gândesc că ar trebui să se renunţe şi la aspectul de maculatură pe care unele dintre ele îl mai au. Cât de des se aude "e bine şi aşa", "bine că apărem" sau altele asemenea ? Sigur, dacă Zidurile chinezeşti ale României ar continua să existe, fără nici o perforaţie, atunci am avea sentimentul că "facem tot posibilul". Numai că nu mai stăm, de ani buni, aşa ! Totul se vede de peste gard: cât de puţin ne preţuim cultura şi prezentarea ei, adică. Pentru că, nici expoziţiile muzeale cu "Statul dac centralizat al lui Burebista" nu au dispărut încă. Da, la această oră ar fi extrem de dificil de găsit în Europa o ţară care să-şi publice-prezinte comparabil valorile de patrimoniu. Deci, nici măcar nu mai ating aici problemele de conţinut, ci pe cele strict comerciale, de piaţă a producţiei culturale. Este bolnav nu numai conţinutul, ci şi forma.
Revistele de arheologie au fost mereu puţine şi constat centralizate. Ele au aparţinut aproape exclusiv Academiei. Problema s-a păstrat astfel cu îndârjire. Dar Academia nu mai este demult patronul onorabil al acestora ! Le întârzie sub diferite pretexte, menţine o editură parazitară şi complet depăşită moral, nu a făcut absolut nimic serios pentru ridicarea standardelor de publicare sau de reprezentare a vieţii ştiinţifice.
Dacă nu sunt reviste, nici schimburile de publicaţii nu mai funcţionează ! Partenerii tradiţionali se retrag politicos din relaţie ori nici nu te mai iau în seamă; ca să ne scoată oarecum la liman, nici un fel de guvern post-decembrist nu a instituit vreo scutire poştală pe coletele cu imprimate-cărţi. Poştăritul costă, adesea, mai mult decât cartea. Aici nu este de introdus modelul european, pentru că nimeni nu-l reclamă.
Nu mai vin publicaţiile de schimb din exterior, ce contează, pentru că nici măcar cele interne nu sosesc (ce bucurie că "Arheologia Moldovei" am reuşit să o consult în întregimea colecţiei sale, într-o bibliotecă din străinătate ! - nu-i aşa că e normal să fiu bucuros pentru această oportunitate ?). Nu aveţi vreun prieten în Ardeal, atunci de unde naiba o să aflaţi ce a mai publicat Adrian Andrei Rusu ? Nu-i cereţi lui să-şi împartă strategic toate lucrările, căci oricât de vanitos ar fi, nu şi-ar putea-o permite, cu firma lui cu tot !
Nu avem bani de cumpărat cărţi şi reviste, de publicat noi înşine, ne mai rămâne internetul. Este o cârpeală, dar este totuşi ceva ! Câţi oare îşi mai aduc aminte cât de bine şi de snob a fost aşezat primul computer sau laptop pe biroul directorului ? (nu are importanţă că l-a dus curând acasă ca să se joace pe el nepoţeii ori s-a uzat moral până a apuca să fie folosit !). Până a ajunge la un instrument similar, l-aţi aşteptat pe al treilea, căci al doilea a fost al contabilei sau al secretarei. Aveţi internet în instituţie ? Sunteţi cu adevărat nişte performeri ! Dar câţi aveţi servere şi reţele interne, computere-arhivă, dotaţii de inscripţionare, scanere, imprimante color, cu laser, aparate foto digitale, GPS- uri, servicii de întreţinere contractate ? Vă rog să ridicaţi mâna cei care pot să plece pe şantiere cu computerele ! Dar programe, îşi aminteşte careva să se fi cumpărat pentru instituţie ? Nu doar pachetul Windows, dar un cât de mic program de prelucrare a imaginilor, fără de care nu prea mai avem ce face în meserie ? Măcar astfel aţi fi putut înlocui, evident parţial, pe profesoara de desen, din afara instituţiilor, care vă face de ani de zile (pe banii proprii sau plătită ca muncitoare, pe vreun şantier), toate desenele de materiale. Până la Autocad mai este cale lungă şi usturător de scumpă. Poate aţi auzit de vreun program academic sau ministerial de dotare cu softuri a instituţiilor de cercetare, în afara celor universitare ? Mai aşteptaţi niţel şi va veni Poliţia abilitată să aplice drepturile de autor ale producătorilor de softuri, golindu-vă hardurile şi apoi veţi împărţi frăţeşte amenzile pe care ar trebui să le plătească directorii voştri.
Pe fundalul acesta, atât de colorat, un CIMEC ciudat vă impune un program de patrimoniu. A ridicat cineva glas că este sufocant, desuet şi ineficient ? Nu ? Atunci, cu Dumnezeu înainte fraţilor arheologi-muzeografi !
Cercetătorul român nu mai primeşte, de foarte multă vreme, drepturi de autor, apoi drepturi cuvenite pentru deplasări la documentare (vă rog, nu săriţi cu toţii în sus, cum aţi făcut-o de fiecare dată când m-aţi citit, aceasta se întâmplă probabil doar la Cluj, unde contabilitatea şi managerii direcţi zic că nu am bani pentru asta), nici o sesiune ştiinţifică de arheologie nu a mai fost organizată, după toate regulile de normalitate, de către aceleaşi structuri (varianta maximală este de două zile, cu bani de deplasare proprii, cazare pe la prieteni, câteva cocktail-uri oferite de către prieteni înstăriţi ai localnicilor, sandwich-uri confecţionate de secretare şi doctoranzi la zi, multe comunicări, puţine discuţii, şanse minime de publicare în volume, lamentări bachice pentru starea breslei şi a naţiunii). Nu-i aşa că vi s-a părut probabil genială soluţia în care, la unele conferinţe, vi s- a pus în seamă un venit de întreţinere, pe care va trebui să-l declaraţi la calcularea impozitului anual ? Să vedem ce mai descoperă ingeniozitatea românească pentru a putea să mergem în masă (adică cei câteva sute de onorabili înregistraţi ai Registrului Arheologilor) la Cântarea Arheologică a României (= Sesiunea Naţională de Rapoarte Arheologice).
Pentru a te documenta în străinătate există, în afara universităţilor, două soluţii: în cazul Academiei, orientarea către o ţară periferică, nu prea solicitată de mulţi cercetaşi, în care se poate merge, stând la rând şi aşteptând verdictul nu-ştiu-cui, câte o săptămână, în care o zi soseşti şi te instalezi, a doua zi te primesc oficial colegii străini, a cincea zi este scurtă şi urmează week-end-ul în care trebuie să te întorci; în cazul muzeelor este relaţia bilaterală cu un alt muzeu din străinătate (evident că cei care locuiesc mai spre est, nu au de ce să-şi dorească să profite de o asemenea soluţie). Reciprocitatea nu poate fi asigurată în condiţiile în care camera de oaspeţi este un fel de hogeac la limita de jos a celor cinci stele hoteliere, cu apă rece şi WC în curte. Desigur, diurna de circa 150.000 lei uşori nu va fi o problemă de dat unui partener venit de la Berlin ...; cu cel bulgar va fi mai greu ...
Pare că nimeni nu este frământat de criză ori nici măcar nu este conştient că ea funcţionează sincron cu o criză socială, generală. România se străduieşte jalnic să se extragă din mocirla stării sale; arheologii, băieţi de treabă şi paşnici, aşteaptă să fie scoşi din aceeaşi năclăială puturoasă, de muncitori şi ţărani, de politicieni în genul Monei Muscă, apoi ferchezuiţi şi aşezaţi în organisme europene unde să-şi etaleze, în sfârşit, erudiţia. "Avem ceea ce merităm", nu-i aşa ? Desigur, cumplit de adevărat şi mioritic de asumat de către toţi cetăţenii. Libertatea a ajuns deviza inconsistenţei şi scuza lipsei de autoreglaj.
"Dacă vrei poţi" este o altă înţelepciune care nu mai are nici o conotaţie cu trecutul "odios". O scriam ca să-mi revin, prin buşiturile pe care mi le trag ca să-mi dau seama că obiectul meu de interes este pământul şi nu norii. De ce oare, de 15 ani încoace, a trebuit să vreau, ca să pot SINGUR ? a trebuit să-mi cumpăr singur toate computerele (trei schimbate), imprimanta (deja veche), xeroxul (fără cartuş de aproape doi ani), aparatele foto (două clasice, două digitale), să-mi plătesc singur drumurile pe şantiere, la sesiunile naţionale de comunicări, în străinătate, la toate congresele şi asociaţiile din care fac parte, să-mi plătesc din buzunarul propriu majoritatea desenelor, a traducerilor integrale sau a rezumatelor străine, ba şi o parte din cheltuielile necesitate pentru cărţile publicate; şi, în acelaşi timp, să mă las suspectat că vreau să mă îmbogăţesc făcând arheologie de contract, prin firmă, aspirând la nu ştiu ce scaun administrativ, deci sabotând interesele majore ale arheologiei patriei ? Răspunsul foarte simplu (dar nu destul de dur), este pentru că trăiesc în România inerţiilor şi strâmbătăţilor, a lucrurilor neaşezate şi întoarse cu capul în jos; pentru că sunt un idealist incurabil, cu pretenţii de profesionalism, de care are cine să-şi bată joc mereu !
Iată şi un model academic mizer, concret, pe care vi-l ofer, prin mine însumi ! Străduiţi-vă să-l folosiţi spre binele vostru. Poate reuşiţi să-mi etalaţi un altul mai luminos sau mai sănătos atunci voi conştientiza că am trăit degeaba până la vârsta de 54 de ani. Spatele îmi este totuşi drept şi pentru că tot ceea ce am nu mi l-a dat vreun binefăcător căruia să-i fi vizitat dosul ori tălpile, mă simt liber să vă scriu exact ceea ce gândesc.
Stau, la final, şi mă întreb dacă toţi cei ce tac nu sunt decât nişte înfrânţi consolaţi sau doar nişte incapabili să poată să facă altceva prin care ar putea trăi decent ? Vă spun, un sigur lucru ar putea, într-o oarecare măsură, să vă motiveze pentru rămânerea în for: ca meseria de arheolog să nu sucombe în derizoriu.
Dr. Adrian Andrei Rusu,
Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca
|
