Mult stimaţi colegi,
Revin pe acest site ce a devenit un atât de important forum de discuţie în cadrul unei anumite părţi a arheologiei româneşti, pentru că tot mai des a reapărut în discuţie, într-o formă sau alta, problema participării colegilor din diferite centre sau instituii la aceţastă formă de dialog, problemă formulată recent şi pe scurt sub forma unei întrebări retorice "unde ne sunt colegii?".
Din păcate observaţiile legate de frica ce domină mediul nostru sunt la fel de reale, pe cât de reale şi efective sunt presiunile ce se fac asupra celor ce au curajul de a-şi expune deschis şi nu anonim, punctele de vedere. Personal am avut ocazia să simt pe propria piele efectele unei astfel de intervenţii la o discuţie deschisa pe marginea arheologiei de contract, acum doi ani, la Sesiunea de Rapoarte de la Covasna... Respectiv refuzul eliberării de autorizaţii de săpătura, excluderea din colective de cercetare, "omiterea" numelui meu din Registrul Experţilor de pe pagina CIMEC, etc.., toate evident motivate, căci după cum ştim prea bine, suntem experţi în găsirea motivelor de tot felul. Se pot motiva şi plagiatele demonstrate şi defini ca "preluări"... Îmi explic deci tăcerea tinerilor proaspăt angajaţi şi fericiţi că au un loc de muncă, atunci când văd şicanele administrative ce se pot aplica fără vreo jenă, chiar şi celor ce au un prestigiu ştiinţific bine fundamentat pe o operă muncită şi mai mulţi ani de arheologie, decât au unii dintre ei de viaţă. În plus trebuie spus că politica de intimidare continuă prin vorbe ce ni se transmit "prieteneşte", sintetizate într-un celebru citat din dramaturgia românească, adică: "de mă voi scula pe mulţi am să popesc şi eu"... Ţinem doar să amintim celor ce transmit astfel de vorbe, că personajul ce a devenit celebru prin acest citat, nu s-a mai sculat.
Revenind însă la problema ce m-a determinat să scriu aceste rânduri, trebuie să avem în vedere şi faptul că în această ţară există mai multe feluri de "colegi".
Există desigur colegii care au făcut din arheologie o pasiune, o vocaţie, un ţel, şi cărora în mod evident le pasă de ceea ce se întâmplă în această nobilă meserie. Aceştia sunt colegii care au o concepţie proprie despre viitorul lor şi al arheologiei şi care nu se sfiesc să îşi lanseze convingerile în discuţie publică având curajul, poate chiar mândria semnării opiniilor lor.
Există pe de altă parte şi "colegii" care au reuşit să facă din nobila meserie a arheologiei un mod de căpătuială şi care nu au, sau nu îşi pot permite să aibă o atitudine deschisă. Sunt cei care identifică arheologia cu o îndeletnicire aducătoare de venit şi cărora nu prea le pasă de viitorul acestei branşe dar care comentează înfocat şi maliţios intervenţiile colegilor care au avut sau au curajul unei opinii deschise. Desigur aceste comentarii nu se fac în scris, ci în spiritul celei mai bune tradiţii de gaşcă, pe la şuete, cafele sau alte licori, savurate în grupuleţe şi bisericuţe, din a căror îngustime refuzând să mai privească şi în afară, este firesc să ajungă foarte repede la concluzia propriei excelenţe şi infailibilităţi.
Există şi "colegii" care au fost uitaţi de istorie în muzee, institute sau universităi, care chiaţr de decenii sunt în fruntea unor astfel de instituţii, care nu ştiu să starteze un calculator dar care consideră materialul dintr-un depozit, dintr-un muzeu sau institut drept bun propriu, iar patrimoniul unui judeţ sau a unei zone, drept o posesie de tip feudal şi care, conform celor mai statornice reguli vasalice, s-au ploconit încă la tovarăşa Tamara, care se vor ploconi la oricine va deţine un scaun destul de important în vreun loc decizional şi care evident nu îşi pot depăşi limitele impuse de o mentalitate prea puternic înrădăcinată. Aceştia nu pot face altceva decât să privească înapoi cu nostalgie şi nicidecum înainte cu încredere, şi eventual pot solicita subalternilor să semneze liste de adeziuni pentru susţinerea unui plagiat...
Există însă şi acea categorie de colegi de la care am pornit în această analiză, acea "mare mută" a tinerilor care se simt "prea mici pentru un război aşa de mare", al căror sentiment de inferioritate şi teamă este voit întreţinut şi asupra cărora se fac presiuni desuete, în special dinspre orizonturile roşii ale sistemului, încercându-se oprirea avansării lor ştiinţifice prin piedici administrative. Există această categorie de colegi care stăpâneşte mijloace moderne de cercetare, care a beneficiat de burse în afara graniţelor, care cunoaşte limbi de circulaţie şi bibliografie internaiţonală.
Exisă deci viitor.
Există deci speranţă!
Conf. univ. dr. Zeno-Karl Pinter
Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro |
