Archaeology.ro

Pornind de la cele trei cărţi publicate recent de d-l Mircea Angelescu, am considerat că este necesară lansarea pe website-ul nostru a unei teme de dezbatere referitoare la arheologia din România şi economia de piaţă, un fel continuare a unei discuţii începute de noi anul trecut despre arheologia română. În cadrul acestei teme ne doream să publicăm recenzii ale acestor cărţi pe care le vedeam ca puncte de pornire pentru o dezbatere referitoare la "starea" arheologiei din România.

Datorită ultimelor evoluţii această dezbatere nu poate avea însă loc deocamdată.

Despre cine face reforma arheologiei din România: spre capitalism, în zbor...…
Personal mi-aş fi dorit să recenzez Arheologia şi tehnicile de management, una din cărţile autorului mai sus-menţionat. În Prefaţă şi în primul capitol sunt cuprinse unele idei critice ale autorului referitoare la starea arheologiei din România. Nu aş fi dorit să discut neapărat aceste critici; aş fi dorit să discut mai ales poziţia de pe care sunt făcute. D-l Angelescu de ani buni ocupă funcţii importante, destul de aproape de vârful piramidei ierarhice a sistemului centralizat care guvernează comunitatea arheologică. Cred că nu poţi să critici faptul că "arheologia în cea mai mare parte funcţionează la fel ca înainte de 1989" (op.cit., 9) de parcă ai fi în "opoziţie", când de fapt ai făcut parte din "sistem" şi, în consecinţă, ai contribuit la reproducerea lui. Acest sistem este direct răspunzător de lipsa unei strategii coerente de desfăşurare a săpăturile arheologice din România, de lipsa de transparenţă şi modul subiectiv de acordare a finanţărilor din bugetul public sau de prezenţa timidă a iniţiativei private. Cred că este de-a dreptul cinic să vorbeşti de "lipsa de proiecte tematice la scară regională" (op.cit., p. 11) atâta vreme cât nu ai organizat un cadru legal de licitare a proiectelor de cercetare. Ne plângem de existenţa materialelor "suficiente pentru publicarea a sute de monografii care stau ascunse în depozitele în care nu intră nimeni cu anii" (op.cit. p. 13) dar, nu numai că nu încurajăm, prin finanţare, prelucrarea şi publicarea acestora dar, mai mult, alimentăm continuu cu bani aceleaşi şantiere începute cu decenii în urmă, unele cu rezultate nepublicate sau prea puţin publicate. Ne plângem că arheologia "cultivă şi transmite din generaţie în generaţie un limbaj tip, un adevărat "argou arheologic" greu de înţeles chiar pentru un om educat" (op.cit., 17-18) dar în acelaşi timp încurajăm perpetuarea acestui stil de a scrie, prin normele de publicare ale Cronicilor, volume anuale scoase cu bani publici.

Autorul insinuează destul de subtil că arheologii aflaţi la baza sistemului piramidal, centralizat sunt responsabili de aceste probleme prin "refuzul de a schimba atitudini, mentalităţi şi acţiuni" (op.cit, p. 9). Prin poziţia pe care o ocupă autorul în "sistem", prin tonul agresiv adoptat, mesajul (poate bine intenţionat) pe care îl transmite cartea porneşte de la aceeaşi premisă de la care porneau şi textele lui Roller, pe care le mai citim periodic, din curiozitate, în numerele SCIV din anii '50: arheologii sunt un personaj colectiv, o masă amorfă care doar trebuie să aplice directivele "de sus".

Atunci, arheologului i se cerea, prin comandă politică, să descopere în trecut probleme (precum "luptele de clasă", "exploatarea" etc.) aflate în mintea unor alţi "clasici". Acum arheologii trebuie să scrie toţi, la comandă, într-un stil "accesibil" publicului, pentru a justifica utilitatea arheologiei în România; arheologia este rezumată doar la statutul de produs "care trebuie vândut pentru a recupera costurile investite, ceea ce presupune dezvoltarea unei strategii de marketing care să asigure vânzarea, o strategie care să convingă publicul să-l cumpere" (op.cit, 10). Dacă mesajul lui Roller era "spre comunism, în zbor…" al d-lui Angelescu este "spre capitalism, în zbor…".

Prin încurajarea adoptării de "strategii de marketing care să asigure vânzarea" (op.cit., 10) se încurajează iarăşi (la fel ca în perioada comunistă) practicarea de către arheologi a unui limbaj dublu. Înainte de '89 arheologii erau obligaţi să producă discursuri oficiale pentru a avea "liniştea" de a scrie texte "ştiinţifice". Acum pentru a "face cercetare" trebuie "să-şi vândă marfa" pentru a face rost de banii necesari. Consider că arheologia nu este doar un "produs", este, în primul rând, o interpretare din prezent a trecutului; dorina noasţtră, modestă, de "a cunoaşte trecutul" şi de a "produce" cunoaştere. Sunt de acord că oamenii care nu "fac" arheologie (pe care prea adesea îi includem în noţiunea totalizantă de "public") trebuie să cunoască sau să participe la efortul nostru modest de a "cunoaşte trecutul". Dar cred că aceşti oameni nu trebuie desconsideraţi prin presupunerea c ănu pricep decât un "limbaj accesibil". Nu trebuie să-i desconsiderăm presupunând aprioric că sunt atraşi doar de aspectele "exotice" alte trecutului, cum ar fi "canibalismul", exemplu pe care ni-l oferă d-l Angelescu (op.cit., 18). Pentru a fi "atraşi" de arheologie, oamenii nu trebuie să recunoască în trecut "idei exotice" colportate în prezent. Cu alte cuvinte, nu trebuie să le vindem iluzii şi cu atât mai mult să ridicăm la nivel de politică oficială vânzarea iluziilor.

Pe scurt, nu sunt "anti-capitalist" dar consider că arheologia din România nu trebuie să fie "un proiect" impus "de sus". Fiecare arheolog are interpretări, aşteptări, interese diferite legate de disciplina pe care o practică. În consecinţă, arheologia din România ar trebui să fie o sumă de "proiecte" aflate într-o continuă dezbatere.

Sugerând în mod mai mult sau mai puţin subtil că arheologii - care resimt efectele acestui "sistem" centralizat, îngheţat, imobil, căutând disperaţi surse alternative de finanţare într-o societate în care legea sponsorizării nu încurajează acest lucru, privind neputincioşi, frustaţi, invidioşi cum alţii sunt favorizaţi în detrimentul altora pe criterii "bănuite dar necunoscute" (pentru a cita un prieten) în lipsa unui cadru legal, transparent de licitare a proiectelor - sunt responsabili de "starea actuală a arheologiei române" mi se pare o dovadă de cinism şi ipocrizie.

Dar faptul că te afli în poziţia în care prin acţiune politică poţi modifica "sistemul" şi nu numai că nu faci nimic să-l schimbi dar, mai mult, contribui la perpetuarea lui mă face să consider că rândurile de mai jos (care se doresc a fi o critică) se transformă într-o profesiune de credinţă:

"Sistemul" este imuabil şi trebuie conservat. Cercetătorii ajung în acest sistem după reguli stabilite prin cutumă şi care nu trebuiesc discutate. Cei care reuşesc să ajungă destul de sus, îi descoperă brusc "binefacerile" şi atunci nu mai sunt interesaţi de reformarea pe care şi-o propuseseră în tinereţe."
(Mircea Angelescu, Arheologia şi tehnicile de management, Bucureşti, 2004, 13-14)

Despre ghilimele şi intrarea în legalitate
Aşadar, ne propuneam o dezbatere, pe website-ul nostru, referitoare la problemele arheologiei din România. Scopul discuţiilor nu era doar critica poziţiei d-lui Angelescu ci a întregului "sistem". Din dezbatere şi polemică doream să reiasă "proiecte" de liberalizare a "pieţei" ideilor, de descentralizare a sistemului, de încurajare a iniţiativei private în arheologie. Cărţile d-lui Angelescu ar fi trebuit să fie doar un punct de pornire a acestei dezbateri.

Am constatat, însă, cu stupoare faptul că una din cărţile d-lui Angelescu este un plagiat aşa cum, extrem de convingător, a argumentat colegul nostru Tiberiu Vasilescu. Mai mult, textul cărţii în cauză este acelaşi cu anexele ordinului de ministru care acorda valoare juridică standardelor şi procedurilor. Am considerat acest plagiat un "accident" apărut în demersul nostru. Pentru noi, era de la sine înţeles faptul că d-l Angelescu trebuie să-şi asume răspunderea (inclusiv politică) a acestui act de plagiat.

Îmi dau seama că dezbaterea de care vorbeam mai sus nu poate avea loc acum. Mesajele de susţinere pe care le-am primit exprimă indignarea faţă de acest plagiat, lucru firesc în comunitatea noastră arheologică în care aceste acte abia dacă se pot număra pe degetele de la o mână. Reacţiile d-lui Angelescu şi ale d-nei Mihai încearcă să reducă gravitatea acestui act la dimensiunile sale "juridice". "Nu am verificat ce se va tipări şi de aceea a apărut greşeala", ne spune d-l Angelescu (ziarul Cotidianul nr. 37 din 15 februarie 2005, p. 5). Pentru a evita acest lucru, poate ar fi fost bine ca d-l Mircea Angelescu să citească rândurile referitoare la "Criterii editoriale" din cartea lui Mircea Angelescu, Arheologia şi tehnicile de management, p. 86-87.

"Cartea, dintr-o regretabilă greşeală, a plecat la tipar într-o variantă care era cea publicată prin ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor, deci fără a avea sursele citate, precum şi bibliografia aferentă ", ne spune d-na Mihai (ziarul Cotidianul, acelaşi număr). Aşa cum rezultă din declaraţia de mai sus, cartea d-lui Angelescu se compune din: varianta "publicată prin ordinul" ministerului, indicarea surselor citate şi bibliografia aferentă. Adică pentru a folosi un limbaj matematic:

Fiind în cea mai mare parte o traducere asumată ca o lucrare personală, cartea rămâne un plagiat indiferent câte surse ar cita d-l Angelescu. Ce va face? Va pune cea mai mare parte a textului cărţii d-sale în ghilimele? În acest caz îi sugerăm să pună în ghilimele şi anexele ordinului de ministru. De asemenea ar trebui să pună în ghilimele şi Despre Standarde şi Proceduri în arheologie din volumul Cronica Cercetărilor..., 2004. Să înţelegem că şi apariţia Cronicii se datorează unei "regretabile greşeli"?

Cea mai mare parte a conţinutului unei cărţi publicată de o persoană care ocupă o înaltă funcţie în sistemul nostru instituţional trebuie pus între

Pentru opinii si reactii: contact@archaeology.ro