Welcome
Content
     Studies
     Special
     sections
     Fieldwork
     Book reviews
Citation of
Paper
Editorial Board


CU PRIVIRE LA DESCOPERIRILE FUNERARE ALE GRUPEI VERBICIOARA


Ion Motzoi-Chicideanu




Identificată în 1949 prin săpăturile din stațiunea eponimă, „cultura” Verbicioara a rămas o bună bucată de vreme susținută doar de rezultatele acestor cercetări la care se adăugau cele dintr-o altă stațiune de pe teritoriul localitatății învecinate Verbița1. La prima prezentare, foarte succintă de altfel, se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica și Vatina, pătrunzând în Oltenia după grupa Glina III pe care o împinge către est. Referitor la înmormântări se considera că la început obiceiul era cel a înhumării morților, pentru ca apoi în a 3-a fază să se constate practica incinerației2. La scurtă vreme a urmat o prezentarea în detaliu a culturii Verbicioara, folosindu-se în principal rezultatele cercetărilor din stațiunea eponimă cărora li se adăugau și alte descoperiri din Oltenia, dar și din Banat cum sunt cele de la Băile Herculane, Moldova Veche și Visag sau de la sud de Dunăre din peștera Devetaki. Pe baza conținutului material cultura Verbicioara era împărțită în cinci faze, începutul culturii fiind plasat în a doua etapă a fazei Reinecke Bz A2 - tranziția de la A2 la B1. Ultima fază, Verbicioara V, plasată în perioada Reinecke Bz D era împărțită în două subfaze, cea de a doua, denumită Vb, fiind considerată ca exprimând tranziția către prima epocă a fierului. În ceea ce privește înmormântările se specifica că nu au fost descoperite cimitire, singurele descoperiri funerare fiind un mormânt de inhumație cu un ac „cipriot” și un inel de buclă, ambele din bronz, iar apoi două morminte de incinerație în urnă3. Concluziile lui D. Berciu din 1961 au fost preluate destulă vreme cu evlavie de către specialiștii bronzului oltean, cu atât mai mult cu cât lipseau cercetări sistematice de natură să infirme sau să confirme observațiile respective. O descoperire, cu caracter funerar, ce se dorea a fi importantă, a fost introdusă în circuitul științific în 1967, fiind vorba de un presupus cimitir de incinerație descoperit la Visag4.

O primă reconsiderare critică a tuturor descoperirilor Verbicioara a fost făcută de B. Hänsel care a separat materialele din sudul Olteniei, respectiv cele atribuite fazelor Verbicioara I-III, de cele din nordul Olteniei, în special atribuite fazelor Verbicioara IV-V, pe care le-a considerat ca aparținând unui grup separat, răspândit în zona deluroasă a nordului provinciei, pe care l-a denumit Govora, după depozitul de vase5 cunoscut de mai mult vreme. Același autor separa materialele socotite Verbicioara Vb în cadrul unui alt grup denumit Ișalnița6. La scurtă vreme cultura Verbicioara a fost din nou prezentată, păstrându-se punctul de vedere mai vechi al lui D. Berciu7. Pe aceiași linie s-au mai înscris și alte contribuții, unele minore, al căror merit a fost mai cu seamă acela de a spori repertoriul descoperirilor Verbicioara8. Punctul de vedere exprimat de B. Hänsel a fost preluat, cu unele modificări, doar o singură dată9. O privire generală asupra grupei Verbicioara în contextul mai larg al epocii bronzului din România o datorăm lui A. Vulpe care atrage atenția asupra faptului că periodizarea culturii Verbicioara nu a fost încă susținută stratigrafic, amintind și punctul de vedere al lui B. Hänsel. În ceea ce privește originea pune problema participării unor manifestări caracterizate prin ceramică striată de tip Gornea-Orlești „cu rădăcini în bronzul timpuriu” și în relație cu aspectul Cornești-Crvenka din Banat10. În sfârșit mai trebuie amintită și discuția deschisă recent de Fl. Ridiche, care, pe baza unui deosebit de consistent catalog al descoperirilor Verbicioara și a examinării chorologice a acestora reconfirmă modelul propus de B. Hänsel11.

În linii mari aria ocupată de grupa de descoperiri Verbicioara cuprinde întreaga Oltenie12, cu unele descoperiri la est de Olt și câteva la sud de Dunăre în zona sârbească a Banatului13. Descoperirea de la Visag nu aparține evident „culturii” Verbicioara, ci mai degrabă grupului Balta Sărată14, la fel cum puținele cioburi verbiciorene din peștera de la Devetaki15 nu reprezintă o prezență Verbicioara la poalele masivului muntos Stara Planina, ci mai degrabă rezultatul unor schimburi la distanță. Mai noile nuanțări privind evoluția culturală a epocii bronzului în Banat16 exclud o prezență efectivă a grupei Verbicioara în aceste părți, dar pun problema precizării raporturilor față de grupa Vatina, atât genetic, cât și cronologic. Dacă cercetările făcute în așezările Verbicioara au adus prea puține date pentru a confirma stratigrafic periodizarea „culturii”, materialul ceramic permite o anume distincție între formele atribuite „fazelor” I-II, pe de-o parte și cele atribuite, mai ales după decorație, „fazei” III pe de altă parte. În ceea ce privește „fazele IV-V”, observația mai veche a lui B. Hänsel, conform căreia materialele atribuite acestora constituie de fapt un grup aparte, rămâne în picioare, măcar prin lipsa unor cercetări sistematice în nordul Olteniei. Dacă pentru ceea ce D. Berciu și S. Morintz numeau materiale Verbicioara Va, lucrurile par clare în sensul apartenenței lor la grupul Govora, cele cunoscute sub denumirea de „Verbicioara Vb” nu au nimic de a face cu grupa Verbicioara și nici cu grupul Govora, ele aparținând în realitate grupului Bistreț-Ișalnița care înlocuiește în bronzul târziu grupa Gârla Mare în valea Dunării cu unele extensii către nord pe luncile joase ale afluenților principali17. Pentru plasarea în timp a descoperirilor Verbicioara (fazele I-III) poate fi păstrată mai vechea încadrare propusă în 1961 (!) de către D. Berciu în cursul perioadei Reinecke Bz A, dar numai dacă ținem seama de conținutul real al acestei perioade și, mai ales, de cronologia absolută stabilită recent pentru această perioadă, în special pe baza datelor radiocarbon18, adică cândva între 2300-1900 BC, ceea ce ar corespunde cu perioada mijlocie a epocii bronzului la nord de Dunăre.

Descoperirile funerare Verbicioara nu sunt multe la număr. Până în momentul de față au fost luate în discuție, cu diferite ocazii, 16 descoperiri. Acestea sunt:

1. Crivina, jud. Mehedinți - mormânt de incinerație în urnă izolat; 2. Cârna, jud. Dolj - mormânt de incinerație în groapă situat în perimetrul unui cimitir de incinerație al culturii Gârla Mare; 3. Desa, jud. Dolj - două morminte de incinerație în urnă; 4. Ghidici,jud. Dolj - mormânt de incinerație în urnă, considerat a aparține unui cimitir; 5. Godeanu, jud. Mehedinți - două morminte de incinerație în urnă descoperite în peștera Cincioarei; 6. Gruia - grup alcătuit din trei morminte de incinerație în urnă, jud. Mehedinți; 7. Korbovo, Serbia - complex alcătuit dintr-un vas cu capac, fără resturi cinerare și considerat „cenotaf” izolat; 8. Mărăcinele, jud. Dolj - mormânt de incinerație în urnă izolat, jud. Dol; 9. Nicolae Bălcescu, jud. Mehedinți - mormânt de incinerație în urnă izolat; 10. Padea, jud. Dolj - grup constituit din patru morminte de incinerație în urnă; 11. Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea - mormânt de incinerație în urnă izolat; 12. Săcuța, jud. Dolj - grup de morminte de incinerație în urnă; 13. Săpata, jud. Dolj- vas izolat considerat ca un mormânt de incinerație în urnă; 14. Tismana, jud. Gorj - mormânt de incinerație în urnă izolat; 15. Verbicioara, jud. Dolj - un mormânt de inhumație izolat și două morminte de incinerație în urnă descoperite în așezare; 16. Visag, jud. Timiș, presupus cimitir plan de incinerație. Examinarea din punct de vedere chorologic a descoperirilor funerare „Verbicioara” relevă, prin ea însăși, din nou caracterul lacunar și contradictoriu al documentării arheologice pentru grupa aflată în discuție acum, jumătatea sa răsăriteană fiind cu totul văduvită de înmormântări (Fig. 1), deși așezările nu lipsesc19.

La prima vedere, pentru cele 16 descoperiri cu caracter mortuar ale grupei Verbicioara, caracterul cercetării pare a asigura o bază destul de solidă pentru discuția problemei, majoritatea descoperirilor - 69% - provenind din săpături arheologice restul provenind fie din recunoașteri de suprafață, fie din descoperiri fortuite (Fig. 2). Situația devine însă mai puțin satisfăcătoare dacă se examinează modul publicării descoperirilor mortuare considerate ca aparținând „culturii” Verbicioara. Astfel pentru majoritatea acestora dispunem de mențiuni superficiale sau, în cazurile mai bune, doar de descrieri sumare ilustrate fiind doar vasele și

aproape niciodată contextul arheologic concret20 atribuirile fiind pe măsură. Am văzut deja că descoperirea, de altfel discutabilă21 de la Visag nu mai poate fi atribuită grupei Verbicioara. În această situație se poate observa cu ușurință că descoperirile funerare atribuite grupei în discuție se cantonează cu precădere în jumătatea sudică a ariei tradițională Verbicioara. Pe de altă parte se mai poate observa și că toate descoperirile „sudice” sunt atribuite „fazelor” I-III, singura descoperire mortuară târzie, cea de la Râmnicu-Vâlcea, fiind plasată în regiunea piemontană din imediata vecinătate a Carpaților, poziție chorologică care susține încheierile lui B. Hänsel.

O primă observație poate fi făcută destul de cert încă din capul locului și anume că toate înmormântările discutate acum sunt plane, neexitând nici un fel de date care să sugereze amenajări exterioare de genul movilelor funerare. Faptul în sine prezintă o anume importanță căci sunt cunoscute, de sigur la o vreme anterioară, înmormântări tumulare atribuite grupei „înmormântărilor cu ocru roșu” în ultima vreme cunoscute ca aparținând de fapt grupei mai mari Jamnaja, în mai multe localități din Oltenia22. În acest fel este limpede că apariția mormintelor plane și de incinerație constituie un important element nou al epocii bronzului în Oltenia, prin particularitățile respective de rit și ritual și structură funerară. Cu totul semnificativ în acest sens apare faptul că pentru Oltenia nu se cunosc morminte tumulare post Jamnaja, așa cum se întâmplă în Muntenia, la răsărit de Mostiștea cel puțin23.

În cimitirul de incinerație de la Cârna/(fost Dunăreni)-Ostrovogania a fost descoperit M. 63. Este vorba de un mormânt cu oasele calcinate depuse într-o groapă și acoperite de câteva cioburi24. După decorul de pe fragmentele ceramice, mormântul ar putea fi atribuit „fazelor” I-II Verbicioara. Dar este cu totul problematic de a spune dacă mormântul cu pricina a aparținut unui individ „Verbicioara” sau este un mormânt al unui localnic de la baltă, pentru a cărui înmormântare s-a folosit un vas Verbicioara ajuns pe grindul din balta Bistreț prin schimbul la distanță... Cercetări cu totul recente în zona lacului Bistreț par a indica o anume anterioritate a prezenței Verbicioara - aspectul timpuriu/”fazele I-II” -față de descoperirile Gârla Mare25. O descoperire la fel de problematică o constituie și mormântul de incinerație de la Râmnicu Vâlcea26. Ne lipsesc orice fel de date referitoare la condiția arheologică a descoperirii. Mai mult, în nordul Olteniei mormântul de la Râmnicu Vâlcea rămâne deocamdată singur și plasat excentric către nord-est față de masa celorlalte descoperiri concentrate în zona sudică a Olteniei, ceea ce pare să confirme și din acest punct de vedere opinia lui B. Hänsel. La Godeanu, în peștera Cincioarei, au fost descoperite, mai de mult, două urne cu oase calcinate. Cele două vase erau de „factură Gârla Mare”, motiv pentru care mormintele au fost considerate ca aparținând unei faze târzii a culturii Verbicioara27. Pentru descoperirea de la Săpata - un vas izolat - ne lipsesc informațiile privind condiția arheologică28 așa că nu este deloc clar de ce este un mormânt.

Deși o privire statistică asupra contextului arheologic al înmormântărilor Verbicioara poate părea pripită, dată fiind puținătatea descoperirilor sigure și calitatea publicării informațiilor corespunzătoare, ca să nu mai vorbesc despre cunoașterea condițiilor exacte, putem remarca totuși că majoritatea sunt reprezentate prin morminte izolate (Fig. 3), cu excepția situației, destul de probabile, de la Gruia, nemai fiind cunoscute cazuri de înmormântări Verbicioara aparținând unor cimitire. Prezentând descoperirea fortuită de la Ghidici, M. Nica afirmă că în zonă există o necropolă Verbicioara, dar omite să-și argumenteze afirmația29. (i nu trebuie uitat că la Ostrovogania este vorba doar de un mormânt cu ceramică Verbicioara, iar la Gruia situația arheologică este cu totul confuză30. În rest mai pot fi semnalate grupurile de morminte de la Godeanu cu 2 morminte, Desa cu două morminte, Padea cu patru morminte31 și Verbicioara cu două morminte de incinerație și unul de inhumație. În lipsa unor preocupări coerente exprimate concret în teren prin săpături sistematice, documentarea privind comportamentul mortuar al grupei Verbicioara poate fi considerat ca fiind cu totul lacunar. Dar chiar și în această situație se pare că practica incinerației era generalizată chiar de la începuturi și răspândită aproximativ uniform pe întreaga arie. Stațiunea de la Verbicioara și nu numai ea, arată o locuire relativ intensă, astfel că o altă problemă este aceea a zonelor funerare. Nu exclud însă posibilitatea ca, măcar la Gruia, să se poată documenta un cimitir, foarte probabil de dimensiuni reduse. De altfel obiceiul de a plasa mormintele izolat sau în mici grupuri nu este singular, măcar pentru perioada timpurie a epocii bronzului de la nord de Dunăre, cu atât mai mult cu cât în zonele imediat învecinate fenomenului Verbicioara, sau anterior ei, se mai întâlnesc situații oarecum asemănătoare. Aceste cazuri pot indica eventual, fie comunități restrânse, fie fragmentarea zonelor funerare corespunzând unor anume segmente ale comunităților, fiecăruia dintre acestea fiindu-i destinată o locație postmortem distinctă spațial.

Dacă practica incinerației este solid documentată pentru cele câteva înmormântări Verbicioara sigure, ne cam lipsesc în schimb detaliile privind ritualul. Cu toate acestea putem remarca că practica depunerii oaselor calcinate în vase ce au căpăt astfel funcția de urne, uneori acoperite cu alte vase folosite drept capace, aparținând categoriei Urnengrab, este atestată în majoritatea cazurilor, o excepție fiind întâlnită în cazul M. 63 de la Cârna-Ostrovogania, unde oasele calcinate au fost acoperite cu cioburi de vase, fiind vorba de un mormânt de incinerație în groapă - Brandgrubengrab. Recenta descoperire de la Desa-Castravița a oferit și primele date sigure privind ansamblul întregului mormânt. Astfel s-a constatat că, pentru cel dintâi mormânt descoperit, groapa avea în plan o formă ovală, iar în profil tronconică cu gura mai largă. Importantă este observația conform cărei groapa mormântului era plină cu cenușe, fapt care permite încadrarea mormântului în categoria Brandschuttungsgrab, adică a celor cu „cenușe risipită”, morminte în a căror groapă, imediat înainte de așezarea urnei cu oase calcinate, se mai depuneau și alte resturi culese de la locul incinerării. Tot în cazul acestui mormânt s-a mai apreciat că oasele calcinate fuseser㠄depuse inițial într-un săculeț” și apoi abia în vas32. Din păcate observațiile corecte de la Desa nu mai au alt termen de comparație pentru aria verbicioreană, rămânând singulare până la noi descoperiri la fel de precise.

O problemă aparte o pune, după opinia mea, mormântul de inhumație de la Verbicioara. Asupra condiției din teren a descoperirii deținem date cu totul restrânse. Nu se precizează data descoperirii. Se știe că a fost descoperit în afara stațiunii „, undeva unde terenul a fost deranjat de arături, la suprafață găsindu-se oase umane și cioburi Verbicioara, dintre care unele cu analogii în faza V33. Se presupune că ar fi putut aparține cel puțin unui grup de morminte, dar pe planul publicat în 195934 nu este trecut locul acestei descoperiri ceea mă îndeamnă să presupun că a fost găsit cu totul întâmplător, fapt care îi mai reduce din însemnătate... Mormântul a conținut un schelet depus chircit pe stânga, cu capul către sud. Inventarul declarat era constituit dintr-un ac „cipriot” din metal, cu tija curbă, dar cu capul rupt și un inel de buclă tot din metal35. După acul „cipriot” ca și după inelul de buclă, mormântul se poate plasa într-o vreme corespunzătoare mormintelor Periam-Pecica care au asemenea piese în inventarele lor36, fapt ce confirmă datarea propusă de mine. Antecedente pentru inhumație nu există pentru grupa Glina37 așa cum este ea cunoscută în Oltenia, și care precede grupa Verbicioara, după cum o arată însăși succesiunea stratigrafică așa cum a fost ea înregistrată în stațiunea eponimă, iar inventarul este prea târziu pentru aceasta. Morminte de inhumație sunt amintite la răsărit de Olt, în mediul Tei38, dar o pătrundere, inclusiv cu obiceiul funerar al inhumației, a acestei grupe la vest de Olt rămâne a fi dovedită39. Oricum mormântul de inhumație de la Verbicioara constituie o apariție cel puțin insolită, rămânând de văzut dacă viitoarele cercetări vor duce la descoperiri similare în aria Verbicioara pentru a-l transforma într-o informație credibilă. În această situație și față de preponderență remarcabilă a obiceiului de a arde cadavrele, mai vechea afirmație conform căreia la începuturile culturii se practica inhumația pentru ca ulterior să fie înlocuită cu incinerația40 își pierde din greutate.

Cele două morminte de incinerație descoperite tot în stațiunea eponimă se găseau în așezare, fapt de o anume importanță, căci practica înmormântărilor în cadrul spațiului locuit ar putea explica, măcar parțial, lipsa unor cimitire de sine stătătoare sau, mai degrabă, fracționarea zonelor funerare. Dar și pentru aceste două morminte ne lipsesc observațiile din teren, exceptând precizarea adâncimii de la nivelul modern de călcare și mențiunea că au fost găsite, primul în 1949 în secțiunea III, iar al doilea în 1950 în secțiunea IV. Ambele au fost găsite în stratul de cultură nefiind distinsă groapa. Primul se compunea din urnă și capac, iar al doilea numai din urnă. Urna primului mormânt era un vas globular cu patru torți pe pântec și cu un gât scurt acoperit cu un capac scund de formă tronconică. Urna celui de al doilea era un vas cu profil în „S”, cu două torți trase din buză și cu suprafața striată. În ambele urne s-au găsit oase calcinate, făcându-se observația că: „Die Verbrennung selbst war an einer anderen Stelle vorgenommen worden, für deren Lage noch keinerlei Hinweise vorligen” 41, situație practic obișnuită la aproape toate mormintele de incinerație din epocă...

Situația de la Gruia ar părea, la prima vedere, mai fericită, fiind raportate 3 morminte de incinerație Verbicioara descoperite într-un cimitir cu morminte Gârla Mare și hallstattiene timpurii. Primul mormânt Verbicioara a fost deranjat de un altul Gârla Mare, reușindu-se doar recuperarea părții inferioare a vasului ce funcționase drept urnă. În interior au fost găsite oase calcinate și cenușe. Cel de al doilea mormânt Verbicioara a avut ghinionul de a fi fost distrus de două ori în decursul vremii, odată de un mormânt Gârla Mare și a doua oară de unul hallstattian. (i cel de al treilea mormânt Verbicioara a avut o soartă asemănătoare, fiind distrus de M. 16 ce aparține culturii Gârla Mare. În ambele cazuri nu s-au mai putut „recupera decât fragmente ceramice decorate cu incizii paralele, executate cu pieptănul” 42. Nu se precizează dacă au existat oase calcinate și nu dispunem de planuri sau profile de morminte. Restul de urnă păstrat e insuficient pentru a-i stabili apartenența la una din „fazele” Verbicioara, de altfel insuficient definite. În ansamblu situația de la Gruia o repetă pe cea de la Cârna-Ostrovogania, părând a indica o anume anterioritate a înmormântărilor Verbicioara pe valea Dunării43 sau poate expresia unor împrumuturi materiale și, pe cale de consecință, a unei contemporaneități la nivelul stilului ceramic Verbicioara III și al etapei mai vechi a culturii Gârla Mare.

Din păcate nu dispunem de date mulțumitoare, în afara menționării lor, despre cele patru morminte de la Padea. Situația are importanța ei căci numărul mormintelor poate indica o grupare cu caracter funerar pentru grupa Verbicioara.

Despre mormintele de la Nicolae Bălcescu44, Mărăcinele45, Tismana, Crivina46 și Sălcuța47 nu se poate discuta prea mult, ele fiind fiecare o descoperie fortuită, lipsind orice fel de alte observații. Singurul fapt pe care îl atestă este practica incinerației la o vreme corespunzând la ceea ce, tradițional, se numesc „fazele II-III” ale grupei Verbicioara. Nici descoperirea de la Korbovo48 nu ajută cu ceva, cu atât mai mult cu cât este vorba de o descoperire cu totul izolată- un vas acoperit cu capac, fără resturi osteologice - considerată cenotaf.

Este limpede că stadiul cercetării „culturii” Verbicioara, prin caracterul său lacunar și adesea lipsit de coerență, afectează orice încercare de examinare de ansamblu a obiceiurilor mortuare ale acestei grupe ceramice. Puținătatea datelor concrete, caracterul lor îndoielnic, lipsa unor observații stratigrafice bine susținute precum și a unor analize pertinente de material mă îndeamnă să consider acest fenomen mai degrabă ca o problemă decât ca o cultură arheologică bine definită. Ín stadiul actual de documentare putem afirma că a existat practica incinerației, cu obiceiul depunerii resturilor calcinate în urne, dar și în gropi acoperite apoi cu cioburi. Obiceiul arderii defuncților, bine cunoscut în zona Dunării Mijlocii pentru bronzul timpuriu tradițional - grupele Makó sau Nyirség - combinat cu prezența ceramicii striate, indică o componentă de sorginte vestică, așa cum de fapt s-a mai subliniat. Dar repertoriul decorativ lasă să se întrevadă afinități și cu grupa Vatina, grup căreia nu i-a fost străină incinerația49, în acest sens neputând fi exclusă posibilitatea ca grupa Verbicioara să reprezinte o „sintez㔠a celor două elemente - Zók târziu și Vatina - i din punctul de vedere al practicilor mortuare. Deși incerte, descoperirile de la Tețcoi și Runcuri50, lasă să se întrevadă o pătrundere a incinerației, foarte probabil de dincolo de Carpați, unde asemenea obiceiuri funerare sunt atestate,destul de probabil în medii Zók târzii, cum este cazul micului cimitir de la Bratei51. Puținele descoperiri mortuare Verbicioara sigure, doar în câteva cazuri găsite grupate, par a indica că spațiul funerar a avut alte criterii de organizare, cel puțin în cazul mormintelor de incinerație din stațiunea eponimă, el cuprinzând și așezarea, așa cum se mai cunoaște, mult mai deslușit, din mediul Wietenberg52. Descoperirea de la Godeanu, în cazul fericit în care am avea certitudinea că poate fi atribuită grupei Verbicioara, ar putea indica faptul că pentru înmormântările acestei grupe au fost folosite și peșterile, fapt mai puțin cunoscut pentru epoca bronzului la nord de Dunăre.

Singurul mormânt ce poate fi atribuit grupului Govora, cel de la Râmnicu Vâlcea nu se bucură nici el de o fișă arheologică mulțumitoare, iar prin singularitatea lui stopează din capul locului orice efort de discuție.

O descoperire cu totul recentă introduce în spațiul bronzului oltean, elemente noi mai ales din punctul de vedere al comportamentului funerar. Este vorba de mormintele de incinerație sub tumuli descoperite la Vârtopu, jud. Gorj. Deocamdată nu dispunem decât de descrierile succinte, cu ilustrații puțin concludente, ale unor rapoarte preliminare53. Este vorba de opt morminte tumulare în care s-au găsit grupuri de 2-4 vase, depuse pe sol, alături de grămăjoare de oase calcinate, totul fiind acoperit apoi cu pământ, rezultând movile funerare cu diametre între 6 și 10 m, înalte, astăzi, de circa 0.40-0.70 m. Într-un singur caz - T. 5 - vasele „de ofrand㔠și oasele calcinate au fost așezate pe un soi de postament de formă neregulată, constituit din bolovani de râu. Cele mai multe din vasele adiacente oaselor calcinate prezintă urme de ardere secundară indicând în acest fel faptul că au fost depuse pe rug o dată cu cadavrul. Pe baza materialului ceramic descoperirea a fost încadrată, printr-o savuroasă exprimare, „în etapa Bronzului timpuriu având un substrat Glina final - Verbița - Ostrovul Corbului - (Glina IV), Bela Crkva - Priboi, dar s-ar putea anunța elemente de tip Bubani III - Vecina - Ostrovul Corbului (post-așezare Glina și ante-așezările de tip Gornea - Orlești”. Cu toate că încă nu se cunoaște exact situația și materialul, descoperirea de la Vârtopu pare a indica practica incinerației la un moment anterior constituirii grupei ceramice Verbicioara, cam o dată cu mormintele menționate deja de la Tețcoiu sau Runcuri. Pe de altă parte, existența movilelor funerare și unele elemente ale structurilor lor, nu își au paralele în spațiile imediat învecinate, unde mormintele de incinerație sunt în totalitate plane. În ce măsură descoperirea de la Vârtopu, plasată în zona dealurilor subcarpatice din nordul Olteniei, a avut o relație cu grupa ceramică Verbicioara din sudul provinciei rămâne de demonstrat. În așteptarea unor noi descoperiri și a precizărilor de rigoare nu pot exclude, măcar cu titlul de ipoteză de lucru, un anume raport cu mormintele birituale și în ciste din piatră sub movile de la Cașolț-Trei morminți54 sau cu mormântul de incinerație în urnă depus în cistă din lespezi de piatră de la Runcuri, situat în nordul Olteniei și atribuit, cu grațioasă generozitate, grupei Glina55.





Commentaries concerning the Verbicioara funerary discoveries

(Abstract)




The so called Verbicioara culture, in spite of its importance for the Bronze Age between Carpathians and Danube, is still one of the most problematic archaeological phenomenons of the southern Romania. Even till today are not enough clear the origin and the definition of each of the „phases I-V”. Also is not clear the span of time for this archaeological group. So we have to work with the old conclusions of D. Berciu, which are shared with religious respect by the most part of the oltenian scholars.

Other important problem of this group is that of the mortuary practices. We can dealing today with 16 discoveries, most of them not at all sure from the point of view of the archaeological conditions and published in not at all professional conditions. The most part of these discoveries are concentrated in the southern part of Oltenia, such finds missing in the eastern part (Fig. 1) in spite of a large number of settlements. The presumed Visag cemetery, situated in Banat far away from Oltenia, does not belong any more to the Verbicioara “culture”, now some scholars considering it as a Balta Sărată funerary discovery. The cinerary grave from Râmnicu Vâlcea, concerning the type of the vessel and the ornamentation, belongs to the Govora group defined in late 70's by B. Hänsel. From the point of view of the character of research about 69% burials are due to systematic excavations (Fig. 2) but the available information are just a few or sometimes published in a nonprofessional way. In the same time the archaeological context of this burials show us that the most part are single graves, probable due to some small communities or to the fragmentation of the funerary area corresponding to the smaller subunits of communities.

For the small group of graves from Padea we have only an extremely short mention, not at all useful. The discoveries from the Cincioarei cave near the village Godeanu are also only mentioned. At Korbovo was founded an isolated pot covered by a lid but without burnt bones, reason for what the whole feature is considered a „cenotaph”. Three tombs were discovered in the eponym settlement of the „Verbicioara culture”. The first one is a skeleton grave, with a so called „Cypriot” bronze pin and a lock ring from the same alloy but the exact place and the real conditions of the discovery are still unknown, very probable being a casual one without any other elements to be sure that the tomb is a Verbicioare one or not. The others two burials were cinerary tombs with the burnt bones in pots, only one with a lid, with typical forms and decoration for the early Verbicioara pottery style, both discovered in the area of the settlement. In the Gârla Mare cinerary cemetery from Cârna-Ostrovogania during the 1992campaign was discovered a burial (Grave no. 63) in which the burnt bones were covered with shards, one of which having some analogies in the so called Verbicioara III pottery style, but this shard is not a sufficient prove to consider this tomb as a genuine Verbicioara grave. The tombs from Gruia seems to belong to a small but a genuine cemetery even the archaeological situation is not yet very clear. Unfortunately the single graves from Crivina, Mărăcinele, Tismana and Sălcuța are not at all useful for a broad discussion and in Săpata we are dealing with just an isolated pot, a find which very hard could be considered a funerary one.

However, we can say that one of the peculiarities of the real Verbicioara burials is that these are only flat totally different from the barrow-tombs well known in Oltenia but a little earlier in time. In the same time the custom to burn the deceased persons is also a new element of the Bronze Age in Oltenia. The origin of this mortuary custom seems to be of a western origin, from the late Zók area, as evince the discoveries from Bratei inside the Carpathian bow or from northern Oltenia – i.e. Runcuri – or Muntenia – i.e. Tețcoiu -. In this respect a very useful find could be that from Vârtopu, in the hilly region of the county Gorj, with eight cinerary burials under earth barrows, but the improper manner of the research and publication impede a further discussion. In this way we have to expect some new and good finds before to try to find solutions to the problem of Verbicioara mortuary customs.


 

[Back to Top]   [Back to content]   [Home]

 

Citation of paper/Citation de l'article

Ion Motzoi-Chicideanu - CU PRIVIRE LA DESCOPERIRILE FUNERARE ALE GRUPEI VERBICIOARA. in Ea-online, December, 2004 (www.archaeology.ro/imc_verb.htm)



The contents of this site - text, images, and data - are intended for personal information only.   Written permission from EA-online is required for the publication of any material.  Any use of this material should credit the European Archaeology - online.
For additional details, send an e-mail to European Archaeology - online
Copyright © 2000 European Archaeology - online    
Last modified: December 9, 2004