Motto: Răspunde Aleteo Adeveri. Iau act că domnul Desminzia nu
dezminte faptul că Iuliu Cezar a fost asasinat la idele lui martie '44.
Iau însă act și de faptul că domnul Desminzia sărbătorește
totdeauna cu prietenii săi ziua de 15 martie '44.
Ei bine, tocmai acest curios obicei voiam să-l denunț în articolul meu.
(U. Eco, Cum să dezminți o dezmințire, în Minunea Sfântului Baudolino, București, ed. Humanitas, 2000, p. 99-100)

Subtitlu (din partea scribului): dacă nu putem judeca, măcar să aberăm

Logica și bunul simț sunt niște născociri necurate. Se pare că, uneori, e mai bine să începi cu sfârșitul, cu concluziile, să nu mai scrii sau să gândești, pentru că oricum nu contează, cel mult te alegi cu bătăi de cap și riduri. Se pare, mai departe, că logica nu este un element obligatoriu în gândire, ci o încurcă-lume care ne joacă feste. De aceea trebuie grabnic interzisă. Singurul lucru care cu adevărat contează este nu să ai dreptate sau să grăiești adevărul, ci să ai cât mai mulți aliați care să susțină că adevărul, evidența nu există și că, chiar dacă sub regimul sovietic se omorau oameni pentru vini de cele mai multe ori închipuite, rezolvăm situația zicând că în Republica Sud Africană negrii erau prigoniți. A judeca punctual pe o situație certă nu prea face bine mentalului colectiv. Ce ne facem atunci cu dăinuirea neîntreruptă pe meleagurile mioritice, unde poporul român a stat de strajă în calea tuturor răutăților, în timp ce alții - vina lor, norocul lor - se ocupau cu zidit catedrale, cu studierea logicii și mai mâncau și portocale. E clar că noi suntem mai câștigați, de fapt, pentru că teoretic știm să facem și catedrale, dacă am dori, dar știm și să nu le facem. Pe deasupra putem privi cu detașată superioritate pe cei ce au făcut și să spunem: totul este pieritor, deșertăciune. Iar dăinuirea neîntreruptă la Dunărea de Jos, și în general în spațiul carpato-danubiano-pontic, ne ține de cald și de frig, de dor și jale, dar mai ales de superioritatea șmecheriei. De aceea în bancurile cu români și alte naționalități trăsătura esențial evidențiată a românului este nici mai mult nici mai puțin decât șmecheria. Dar, pentru că mai toți suntem poeți și oameni de carte, trăsături transmise genetic, ne simțim cu toții mult mai bine dacă o numim diplomație sau înțelegere superioară. Iar mânia cuprinsă în expresia "suntem la porțile Orientului și totul e luat în derâdere" nu poate fi privită decât ca o înflăcărare sau durere în scopuri teatrale, retorice.

E așa de bine, în sfârșit, ca pornind de la ceva care e evident greșit și imoral, să ne trezim că nu mai știm ce am vrut să spunem, ba mai mult să ne înduioșăm și să aruncăm în față o închipuită morală creștină.

Nădăjduiesc că, dacă cineva a avut răbdarea de a citi rândurile de mai sus, își dă seama că nu am nici o idee și că, chiar dacă prin absurd aș avea, e prost exprimată, greoi, neinteligibil. În fond, oricum nu contează. În schimb, eu voi putea spune mereu că sunt un neînțeles și că am arătat calea, și că am dorit să fac numai bine. Care, cine, unde?

În concluzie: termin cu începutul. Ne găsim în fața a numai două plagiate dovedite!. Aștept în continuare, nu neapărat de la aceeași persoană, un șir neîntrerupt de lucrări "originale și reformatoare", potrivit expresiei: dacă nu înțelegi, îți mai arăt o dată și te și oblig. Ele ne vor face cinste și vor constitui un excepțional exemplu de fenomen paranormal: "coincidența de text". Și apoi, văd că aparent nimeni nu și-a pus problema, ca să ajungem și la prezumpția de nevinovăție: nu cumva britanicii aceia l-au copiat pe dl. dr. M. V. Angelescu din viitor în trecutul lor?

Sinergia adevărului și minciunii este un spectacol în sine, un deliciu al spiritului! Hrăniți sinergia!, iar plagiatorilor dați-le câte o medalie pentru fiecare "op". Întemeiați grabnic Asociația Apărătorilor Plagiatului din România. Vă rog, acceptați-mă drept membru de onoare... Merit acest lucru, pentru că ideea am plagiat-o de la cineva, dar nu spun de la cine, până nu mă dă în judecată...

10. 03. 2005

Notă:
1. Prima parte din formularea titlului aparține cuiva, care, cred, scria în italiană cu ceva ani înainte. În românește oricum sună mult mai bine și, mai mult, nu înțeleg de ce trebuie să țin mereu minte un fapt neplăcut: anume că nu am voie să mă împroprietăresc cu niște bunuri asupra cărora are altcineva titlu de proprietate. În ultimă analiză e chiar jenant și frustrant. Despre eventual amintitul U. Eco numai de bine, dar îi transmit și pe această cale să nu mai scrie ceva care mie cât de cât îmi place sau îmi folosește. E ultimul avertisment...

Pentru opinii și reacții: contact@archaeology.ro